πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Anunţ către cititori

Stimaţi cititori, vă înştiinţăm că de acum încolo site’ul nostru va trece pe alt domeniu: http://paterika.net/

Acesta va fi şi site’ul Frăţiei Ortodoxe Sf. Ignatie Briancianinov din Chişinău. Nădăjduim că veţi trage folos din următoarele articole pe care le vom publica, acestea fiind în continuare predominant alcătuite din cuvintele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Cu cereri de rugăciuni pentru membrii frăţiei, Doamne ajută!

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Gură de Aur despre participarea la slujbe

Sf.Ioan Gură de Aur

Puțini sunt aceia care vin la Biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinților și aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanța îi aduce pe creștini la nesârguință; sau poate că nu distanța, ci doar nesârguința îi împiedică. Fiindcă, așa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoință și râvnă de a face ceva, la fel și nesârguința, trândăvia și amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii și-au vărsat sângele pentru Adevăr, și tu socotești o așa mică distanță? Aceia și-au jertfit viața pentru Hristos și tu nu vrei să te ostenești deloc? Domnul murit pentru tine și tu îl nesocotești? Prăznuim pomenirile sfinților și ție ți-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Și totuși trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit și Biserica triumfă!

“Dar sunt păcătos”, vei spune, “și nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinți”. Tocmai pentru că ești păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu știi că și cei care stau în fața sfântului jertfelnic au săvârșit păcate? Și noi, care vă învățăm de la amvon, suntem păcătoși. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca și preoții să sufere de anumite patimi, încât să înțeleagă neputința omenească și să-i ierte pe ceilalți. Ce trist! La baluri și la distracții alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviințele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Și doar atunci când vorbește Dumnezeu, prin gura proorocilor și a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm și ne ia cu amețeală. Și dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câți prooroci și apostoli sunt, nu-și pot deschide gura. Dar despre cai și călăreți, despre sofiști și oratori, despre cântăreți și actori pot să te informeze îndeamănunt. Ce situație e asta? Citește mai mult din acest articol

Sf.Filaret de New-York: Dovezile Învierii lui Hristos

Sf.Filaret de New-York

Hristos a înviat!

Din Istoria Bisericii se ştie că, relativ recent (mai ales în secolul al XIX-lea), printre teologii şi învățații neortodocşi au apărut mulţi care, în esenţă, nu au păstrat nimic creştinesc în convingerile lor, şi cu cea mai distructivă critică au atacat fundamentul adevărului credinţei noastre, în special cele patru Evanghelii. Atâtea cercetări s-au făcut, atâtea tratate ştiinţifice s-au scris pentru a demonstra că Sfintele Evanghelii nu aparţin Apostolilor Marcu, Matei, Luca şi Ioan, ci pur şi simplu sunt inventate de cineva, elaborate şi alcătuite mult mai târziu.

Aici trebuie de adăugat, că în ultimul timp, mai ales pe timpul Preafericitului Mitropolit Antonie [Hrapoviţki, n.n.], teologia noastră ortodoxă, răspunzând atacurilor raţionaliste şi criticii, le-a distrus până-n temelii şi le-a desfiinţat, demonstrând clar şi indubitabil că Evangheliile noastre sunt originale adevărate şi au fost scrise anume de acei evanghelişti, ale căror nume le poartă. Astfel, s-a întâmplat că aceşti critici, chiar nevrând, au jucat un mare rol în stabilirea adevărului incontestabil al Evangheliilor noastre. Acest lucru e similar cu o întâmplare din Japonia, când a venit (fiind încă tânăr ieromonah) neuitatul „Apostol japonez” – Arhiepiscopul Nicolae – şi a început să propovăduiască Ortodoxia (a cărei propovăduire se interzicea în Japonia), la el a venit un preot shintoist pe nume Sawabe, încrezut, înflăcărat în credinţa lui păgână, cu sabia scoasă şi a spus: „Dacă tu nu încetezi propovăduirea credinţei tale, atunci te voi omorî cu această sabie.” Ieromonahul Nicolae i-a răspuns liniştit: „Poţi – de moarte nu mi-e frică, dar văd că eşti un om convins, sincer, şi te sfătuiesc mai întâi să iei cunoştinţă de credinţa noastră… Spune-mi, cum poţi tu să o respingi atât de hotărât, cum poţi lua asemenea măsuri drastice când n-o cunoşti deloc? Dacă eşti un om cumsecade şi sincer, atunci ia cunoştinţă de ea pentru început. – „Ai dreptate” – a spus Sawabe, a plecat de la ieromonahul Nicolae, a început să studieze creştinismul, şi, neaşteptat pentru el însuşi şi pentru alţii, a devenit creştin-ortodox convins, adevărat „bărbat al faptei”, – şi când a strălucit luminătorul Apostol al Japoniei – Arhiepiscopul Nicolae – unul dintre colaboratorii săi a fost întâistătătorul Catedralei – stareţul protopop Pavel Sawabe.

Ceea ce s-a întâmplat cu Evangheliile noastre, s-a întâmplat, în parte, şi cu adevărul fundamental al acestor Evanghelii – adevărul Învierii lui Hristos. Cum l-a asaltat critica negaţionistă, ce explicaţii şi tâlcuiri a găsit! Caracteristic aici, însă, iată ce este: dacă omul, dintr-un motiv oarecare, nu vrea să primească şi nici să înţeleagă adevărul credinţei, atunci el se apucă de orice explicaţie, chiar şi de cele evident eronate – doar să se „agaţe” de ea şi astfel cumva să-şi liniştească conştiinţa conciliantă. Şi când aceşti gânditori şi „teologi” s-au luptat cu recunoaşterea Învierii adevărate, convingerile lor şi încercările de a explica în duhul necredinţei şi negării istorisirii evanghelice a Învierii Domnului Iisus Hristos, s-au redus, în principal, la trei ipoteze: Citește mai mult din acest articol

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Cuv.Antonie Hrapoviţki

Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:

- Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.

- Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.

- Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.

Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:

- Ţi-a plăcut Coranul?

- Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament? Citește mai mult din acest articol

Sf.Serghie de Radonej arată nedreptatea sinodului unionist de la Florenţa

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se afla tipărita carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se află şi aceasta: “După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei şi preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească (ereziile romano-catolicilor – n.s.), s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini.

Un prezbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urma din dreapta credință şi era numele prezbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniță şi în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tverschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mâhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcându-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreapta şi zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli şi poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, şi cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristați, caci eu sunt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat prezbiterul: “Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreuna călătorului său, Toma, cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrabă prin dumnezeiescul acoperământ şi cu rugăciunile apărătorului său, cuviosului Serghie, sănătoși şi fără de bântuială în părţile Rusiei. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Iacob Hozevitul: Pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi

„Dintru a nu cunoaşte Scripturile pricina este a tuturor relelor.” zice Sf.Ioan Gură de Aur.

De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc şi am crezut c aceste cuvinte pot folosi şi la alte persoane care nu prea au vreme să deschidă cărţile şi poate nici nu au la îndemână cărţile potrivite. Ştiu că în ziua de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor; aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul cel duhovnicesc, şi mai ales citirea cărţilor sfinte nu prea au loc în viaţa creştinilor de azi. Şi asta nu se întâmplă numai în lumea mirenilor, ci înşişi Monahii au început să ajusteze viaţa după moda nouă. Grija celor pământeşti îi ţine încătuşaţi şi nu pot să mai afle vreme pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Abia au vreme să asculte pravila din biserică, însă şi atunci mintea le este împovărată cu grija trupească şi cu necazurile vieţii. Pentru îndulcirea sufletului greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti, uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte şi ajungem de multe ori la deznădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înainte lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic.

Iată cum ne sfătuieşte cuviosul Nicodim Aghioritul în privinţa aceasta: „Toţi creştinii care ştiu carte, datori sunt a citi Dumnezeieştile Scripturi, pentru că, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui.” În cuvântarea cea pentru Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Că nu este cu putinţă; nu este a se mântui cineva, neîndulcindu-se adeseori de citirea duhovnicească!” Apoi Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că citirea luminează şi adună mintea şi năravurile le pune la rânduială. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V)

41. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinătatea (Coloseni 1:19).

„A binevoit ca în El să locuiască toată plinătatea” – „toată plinătatea” Vieţii, a Adevărului, a Iubirii, a Veşniciei şi a tot ce poate fi închipuit ca dumnezeiesc; încă şi „toată plinătatea” a tot ceea ce este creat, pentru că toate cele create „în El îşi au subzistenţa”. De aceea, Dumnezeul-om este atoateplinătatea. Şi această atoateplinătate locuieşte necontenit în trupul divino-uman, în Biserică, pentru că El este în întregime în ea şi ea este în întregime în El. Fiecare mădular al Bisericii simte această atoateplinătate ca pe a sa proprie şi nu-i mai trebuie nimic altceva pentru că, având pe Domnul Iisus Hristos, el are toate, are tot ceea ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Această atoateplinătate divino-umană nu are nimic comun cu teoriile filozofice despre „pleroma universală”, pentru că toate aceste teorii sunt idei abstracte şi scheme neînsufleţite. Atoateplinătatea divino-umană este realitatea vie, empirică, viabilă, divino-umană. Această realitate poate să o trăiască orice om care se încorporează ca şi celulă vie în Citește mai mult din acest articol

Cuv.Teofan de Poltava: Oricine ţine la Adevăr trebuie să urmărească semnele vremurilor

Preacinstite prieten!

Ai observat ce se petrece astăzi în lume? Conducătorii guvernelor lumii fac toţi acelaşi lucru: vorbesc cu toţii despre pacea lumii. Conducătorii Franţei şi ai statelor aliate cu ea stăruiesc să vorbească despre căile de asigurare a stabilităţii, ca şi cum aceasta ar fi condiţia esenţială pentru această „pace”. Nu putem să nu ne amintim cuvintele Apostolului Pavel din epistola sa către Tesaloniceni: „Ziua Domnului ca furul noaptea, aşa vine. Căci când vor zice: Pace şi aşezare (stabilitate), atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea (asupra celor ce nu le pasă de adevăr, conform II Tes. 2:10), ca durerea celei ce are în pântece; şi nu vor scăpa” (I Tes. 5:3). Toţi cei ce iubesc Adevărul trebuie nu numai să urmărească semnele vremurilor, ci să şi tragă urmarea logică din ceea ce văd.

În ce priveşte treburile Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului, unul dintre cele mai uimitoare lucruri care se vor petrece în zilele din urmă este că Citește mai mult din acest articol

Vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronştadt asupra vremurilor de pe urmă

Descoperire cerească arătată în vis:

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu aceasta descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloșia noastră. Scriu şi-mi tremura mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârșit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Aceasta vedenie a fost așa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă odihnesc puțin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot ușor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetișor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareț, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să Citește mai mult din acest articol

Sf.Varlaam al Moldovei: Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei

DOCUMENT DOMNESC

Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urmă ale Moldovei, de la mitropolitul Varlaam

  • După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă dreapta credinţă.
  • Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi [socotite a fi, n.a.] o urâciune şi o urgie în faţa lui Dumnezeu.
  • Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
  • Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase.
  • La vremea din urmă, o fiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
  • Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o ruşine, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii.
  • Vor defăima obiceiurile creştineşti, dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sângele creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
  • Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.
  • Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru ne mai întâlnit în curgerea timpului în Moldova.
  • Biserica strămoșească va fi rușinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujba veşnică, vor lepăda sfântul chip şi făgăduința înaintea lui Hristos, dedându-se la viața lumeasca dinainte. Citește mai mult din acest articol

Scurtă pravilă de rugăciune dată de Sf.Serafim de Sarov

Părintele Serafim povăţuia pe toţi pravoslavnicii creştini, dar mai ales pe cei ce trăiau în viaţa călugă­rească, să se roage neîncetat. Următoarea rânduială, extrasă de el din predaniile Sfinţilor Părinţi, priveşte şi pe călugări, dar mai ales pe mireni, călugării presupunându-se că o depăşesc pe aceasta…

„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori). Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).

Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit, sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.

După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

31. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor întru totul (Efeseni 5:23-24).

În Biserică, Dumnezeu este pentru om toate în toţi… Biserica este cea mai desăvârşită organizare fiindcă este organismul cel mai desăvârşit, un organism divino-uman. În ea, Dumnezeu şi omul se unesc într-un organism divino-uman spiritual plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Omul se supune întru totul de bună voie lui Dumnezeu, se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte creşterea lui Dumnezeu” – ajungând „bărbat desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos” (Coloseni 1:10; Efeseni 4:13) – dar nu încetează a fi om. Toate au loc aici în spiritul simbiozei divino-umane, al convieţuirii divino-umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman şi al plinătăţii divino-umane. De aceea, Biserica este singura comunitate adevărată. În ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, dar în vederea acestui scop şi unul şi alta primesc puterile de la Hristos, Care este cap în acelaşi timp şi al comunităţii ca totalitate, şi al fiecărui om ca persoană. Din acest motiv, în afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane.

32. Ca să o sfinţească curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… (Efeseni 5:26).

Pentru ce a venit Hristos în lume? Pentru Biserică, pentru ca să întemeieze în El şi pe El Biserica, trupul Său divino-uman, în care trăieşte cu toată plinătatea desăvârşirilor Lui dumnezeieşti, sfinţind-o pe ea şi pe toţi cei „concorporali” cu ea, mântuindu-i astfel de păcat, de moarte şi de diavol (vezi Coloseni 1:12-29)… Mântuirea este o îndoită lucrare: sfinţire şi curăţire. Ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică şi cu Biserica („ca să o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei în cuvânt”), o face Biserica pentru fiecare membru al ei. Pentru că fiecare membru al ei trăieşte toată viaţa ei ca pe propria lui viaţă, repetă toată viaţa ei, se înfăţişează ca o Biserică în mic.

33. Şi să şi-o înfăţişeze sieşi Bisericii slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:27).

Pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată”. Ca să o facă astfel, El a adus şi a întrupat în ea trupul Său, întregul său Ipostas divino-uman, toată viaţa Sa şi toată lucrarea Sa divino-umană. În cea mai curată faţă a ei, Biserica este toată El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. De aceea, Biserica nu are „pată sau zbârcitură sau ceva din acestea”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Vasile cel Mare: Cuvînt despre împrumuturi și datorii

Nu vedem venind să se împrumute pe cei lipsiți de cele de neapărată trebuință vieții – că unii ca aceștia nu găsesc creditori -, ci se împrumută cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sînt robi plăcerilor omenești. Femeia spune: “Îmi trebuie rochie luxoasă și bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba strălucită a hainelor; dar și slugilor mele le trebuie îmbrăcăminte înflorată și felurită; la masă, belșug!” Un bărbat care slujește femeii sale în unele ca acestea se duce la zaraf și, înainte de a se folosi de banii împrumutați, schimbă un stăpîn cu altul; și schimbînd mereu pe cei care-l împrumută, prin continuarea răului, nu-și mai dă seama în ce încurcătură se găsește.

Și după cum hidropicii nu-și închipuie că sînt bolnavi, din pricina îngrășării lor, tot așa și cel care se tot împrumută își închipuie că e bogat, pentru că mereu ia și mereu dă, achitînd împrumutul ajuns la scadență cu alt împrumut nou; și astfel prin continuarea împrumuturilor, cîștigă încrederea creditorilor. Dar după cum cei care se îmbolnăvesc de holeră varsă ce au mîncat mai înainte și, dacă introduc o nouă mîncare înainte de a lise curăți bine stomacul, o varsă iarăși și pe aceasta cu durere și cu zguduituri, tot așa și aceștia, plătind camătă peste camătă, fac un al doilea împrumut înainte de a scăpa de împrumutul de mai înainte; pentru moment, se laudă cu banii altora, dar mai tîrziu își plîng propriii lor bani.

O, pe cîți nu i-au pierdut banii străini! Cîți îmbogățiți, ca în vis, n-au căzut în pagube nespus de mari!

Mi se poate însă spune:

- Mulți s-au îmbogățit din împrumuturi!

- După părerea mea, mai mulți s-au spînzurat. Tu îi vezi pe cei care s-au îmbogățit , dar nu-i numeri pe care s-au spînzurat, care, nemaiputînd îndura rușinea față de creditori, au preferat moartea prin spînzurătoare decît o viață plină de ocară. Am văzut o priveliște jalnică: copii din oameni liberi duși la vînzare în piață din pricina datoriilor părinților. N-ai bani ca să-i lași copiilor? Nu le lua și libertatea! Un singur lucru păstrează-le: bunul libertății, averea pe care ai moștenit-o tu de la părinți! Nimeni niciodată n-a fost dat în judecată pentru că tatăl lui a fost sărac; datoria părintească însă duce la închisoare. nu lăsa un zapis care să fie un blestem părintesc pentru copiii și nepoții tăi!

Sursa: ortodox.md

Seminţe pline de Duh Sfînt din înţelepciunea Sf.Serafim de Sarov

“Cînd Sfîntul Serafim din Sarov a fost întrebat dacă lipsea creştinilor din vremea lui vreo condiţie pentru ca aceştia să dea aceleaşi roade de sfinţenie care erau atît de abundente în trecut, el a răspuns: nu lipseşte decît o singură condiţie – hotărîrea“. (la: Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).

“Deşi scîrbele, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pămînt, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în scîrbe şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolîndu-ne intre noi cu această dragoste frăţească, să ne uşuram calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cereasca“.

Despre donaţiile făcute Bisericii/mănăstirilor: “Ţine minte o dată pentru totdeauna … că nu orice sumă de bani este plăcută Domnului şi Sfintei Sale Maici – nu tot ce vrea lumea să-mi dea, va intra în manastire. Există unii care nu pretind decît să li se dea, ei primesc totul. Însă Împarateasa Cerului nu primeşte tot ce i se oferă. Există bani şi bani. Adesea ei sunt fructul violenţei, al lacrimilor [produse altora – n.n.] şi al sîngelui. Noi nu avem ce face cu aceşti bani. Nu trebuie să-i primim“.

“Nu trebuie să-ţi deschizi inima în faţa altora fără trebuinţă. Dintr-o mie se poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi cînd noi înşine n-o păstrăm în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul înzestrat cu înţelepciune duhovnicească trebuie să vorbeşti despre cele cereşti“. Citește mai mult din acest articol

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 518 other followers