Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 9,1-6 ]. „Şi i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumne­zeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează pînă azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noas­tră, iar puterea care lucra în ei lucrează pînă acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintîi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă şi a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atît de mare, că a început să i se învîrtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decît prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţămîntul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină ? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Pînă acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvîntul Scripturii drept cuvîntul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decît să ţipe întruna: „nu văd, nu văd!”. Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmos­fera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta şi vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui pînă la sfîrşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintîi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, şi cîtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stîlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat ? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochi cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glo­rie e încăpăţînarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfînt; ca atare, să te aştepţi la îm­plinirea osîndei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi.

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap. IX, vers. 1-6

Şi chemînd pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpînire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi. Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici bani şi nici să nu aveţi cîte două haine. Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămîneţi şi de acolo să plecaţi. Şi cîţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor. Iar ei, plecînd, mergeau prin sate binevestind şi vindecînd pretutindeni.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 12, 2-12]. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decît frica de moarte. Atunci cînd împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decît să treci peste frica de Dumnezeu; fiind­că dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea tru­pească, de care oricum nu ai să scapi, o să ai parte de altă moarte, mult mai cumplită decît cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicînd în noi şi n-am săvîrşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile. Întărîtîndu-se ele, conştiinţa, îmbol­dită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorîrea trupului. Ca atare, cînd iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap.XII, vers. 2-12

Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască. De aceea, cîte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri. Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi. Nu se vînd oare cinci vrăbii cu doi bani? Şi nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu. Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decît multe vrăbii. Şi zic vouă: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Oricui va spune vreun cuvînt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfînt, nu i se va ierta. Iar cînd vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpîniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice, Că Duhul Sfînt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfînzul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 47; 12, 1]. „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvîrşi sunt în folo­sul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvîrşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mus­traţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negre­şit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotă­rîrea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gînd fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă cînd omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adînc în inimă; iar atunci cînd la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţăr­nicie în toată puterea cuvîntului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci cînd po­runceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este Voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gîndesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap. XI, vers. 47; cap.XII, vers. 1

Vai vouă! Că zidiţi mormintele proorocilor pe care părinţii voştri i-au ucis. Şi în acelaşi timp, adunîndu-se mulţime mii şi mii de oameni, încît se călcau unii pe alţii, Iisus a început să vorbească întîi către ucenicii Săi: Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 42-46]. Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei “lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorînduielilor atît în societate, cît şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci cînd egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nim­iceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pen­tru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea “zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deo­sebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi ne­cuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un “mormînt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”. Începutul îndrep­tării de sine este atunci cînd în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una cîte una, toate ce­lelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atîta vreme cît judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră.

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap.XI, vers. 42-46

Dar vai vouă, fariseilor! Că daţi zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele şi lăsaţi la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu; pe acestea se cuvenea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi. Vai vouă, fariseilor! Că iubiţi scaunele din faţă în sinagogi şi în închinăciunile din pieţe. Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că sunteţi ca mormintele ce nu se văd, şi oamenii, care umblă peste ele, nu le ştiu. Şi răspunzînd, unul dintre învăţătorii de Lege I-a zis: Învăţătorule, acestea zicînd, ne mustri şi pe noi! Iar El a zis: Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 34-41]. „Luminătorul trupu­lui este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Cînd ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mer­gem; iar cînd mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care tre­buie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufle­tului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decît tot ce avem şi cunoaştem. Atunci cînd mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi li­bertatea faţă de toate cele din afară, iar cînd mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amîndouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpîneşte. În această împreju­rare, omul se află în noapte adîncă: înţelegerea i se rătă­ceşte, faptele lui sunt fără rînduială, inima este plină de o tînjeală tristă, împrejurările îi dau brînci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut pînă în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfîrşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orînduieşte viaţa cu chib­zuinţă, temîndu-se de Dumnezeu, ascultă numai de leg­ea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţiri, înaripîndu-se cu nădejdea fericirii veşnice şi desăvîrşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este lu­minos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu străluci­rea ei (Lc. 11,36).

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap. XI, vers. 34-41

Luminătorul trupului este ochiul tău. Cînd ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar cînd ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat. Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric. Aşadar, dacă tot trupul tău e luminat, neavînd nici o parte întunecată, luminat va fi în întregime, ca şi cînd te luminează făclia cu strălucirea ei. Şi pe cînd Iisus vorbea, un fariseu Îl ruga să prînzească la el; şi, intrînd, a şezut la masă. Iar fariseul s-a mirat văzînd că El nu S-a spălat înainte de masă. Şi Domnul a zis către el: Acum, voi fariseilor, curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, dar lăuntrul vostru este plin de răpire şi de viclenie. Nebunilor! Oare, cel ce a făcut partea din afară n-a făcut şi partea dinăuntru? Daţi mai întîi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sf. Teofan Zăvorîtul

[Lc. XI, 29-33]. „Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osîndi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvîrşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, avînd înain­tea lor pe Domnul Însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decît Solomon, pe cît este cerul mai sus de pămînt. Împărăteasa de la miazăzi îi va osîn­di şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna şi în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Şi totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipă­reşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzînd, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atît de nelegiuită ca şi faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mîntuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpete­nie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atît mai mult cînd e vorba de noi, de rînduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cît de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare!

Evanghelia zilei:

Sfînta Evanghelie după Luca, cap. XI, vers. 29-33

Iar îngrămădindu-se mulţimile, El a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn dar semn nu i se va da decît semnul proorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru Niniviteni aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi-i va osîndi, pentru că a venit de la marginile pămîntului, ca să asculte înţelepciunea lui Solomon; şi, iată, mai mult decît Solomon este aici. Bărbaţii din Ninive se vor scula la judecată cu neamul acesta şi-l vor osîndi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi, iată, mai mult decît Iona este aici. Nimeni, aprinzînd făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfîntul Teofan Zăvorîtul (1815-1894)

[Lc. VIII, 26-39]. Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămînă cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpîni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am pri­mit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi ne­recunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui Voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decît  orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dum­nezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lip­sită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noas­tre; şi, pînă la urmă, tot ce avem este de la Domnul. De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate Voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel Preasfînt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decît îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atît de înţelept, încît a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi.

Evanghelia zilei:

 Sfînta Evanghelie după Luca cap. VIII, vers. 26-39

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întîmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzînd pe Iisus, strigînd, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpînea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărîmînd legăturile, era mînat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicînd: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adînc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzînd ce s-a întîmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întîmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezînd jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrînd în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămînă cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicînd: Întoarce-te în casa ta şi spune cît bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea cîte îi făcuse Iisus.

Sursa: Sf. Teofan Zăvorîtul – Tîlcuiri la Sfînta Scriptură pentru fiecare zi din an

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Pe când trăia pe pământ, făcea minuni nenumărate, dar cel mai important e că a fost răstignit pe nedrept de către evrei, din dragoste faţă de noi, iar a treia zi a înviat. Învierea Lui este cel mai mare eveniment din istoria omenirii pentru noi, creştinii, iar prin puterea Lui minunile continuă să se facă şi astăzi”. Ahmed, îndată ce auzi toate acestea, rămase uimit. „Se întâmplă astfel de lucruri în credinţa voastră? Sincer, eu nu le pot pricepe!”, spuse şi apoi plecă.

Vocea conştiinţei

Trecură destule nopţi şi zile, dar el nu se putea opri să nu cugete la câte auzise de la roaba sa creştină. „Să fie oare adevărate toate cele pe care mi-a spus?”, vorbea de unul singur. „Dar, dacă nu le voi cerceta, cum am să aflu adevărul? Credinţa creştinilor, din ce am auzit, are dovezi. Am să caut, deci, să le aflu”. Astfel hotărî să meargă la biserică în timpul Liturghiei, ca să vadă de aproape ce se petrece acolo. Aşadar, într-o Duminică, după ce se îmbrăcă aşa cum se îmbracă creştinii, plin de curiozitate şi cu multă pază ca să nu fie recunoscut de către cei de aceeaşi credinţă cu el, merse la Biserica Ortodoxă, la Patriarhia Constantinopolei, ca să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul a toate şi Domnul Cel mult-milostiv, văzând sufletul bun al lui Ahmed, la prima minune a adăugat şi o a doua. Cum stătea el în biserică şi urmărea Sfânta Liturghie, cu multă uimire văzu pe preot când se îndrepta către Uşile Împărăteşti că era „tot scăldat în lumină şi ridicat de la pământ”, iar Patriarhul, de câte ori binecuvânta pe creştini, răspândea din degetele lui raze de lumină ce cădeau pe capetele lor. Dar ceea ce l-a zguduit cu adevărat era că acele raze luminau doar capetele creştinilor, nu-l luminau şi pe al său. Astfel şi-a dat seama că, într-adevăr, credinţa creştinilor este vie. Ieşind din biserică, atât fusese de mişcat de toate lucrurile minunate ce văzuse, încât credea că nu mai e vechiul Ahmed turcul, deoarece simţea înlăuntrul său o dulceaţă pentru Creştinism. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi. Însuşi Hristos l-a luminat şi el pricepu într-o clipită că El este TOTUL. După aceste minuni, Ahmed n-a mai vrut alte dovezi ca să creadă în Hristos şi să se lepede de Mahomed. S-a întors acasă pe undeva răvăşit, însă chipul său strălucea de bucurie. Fără să fie întrebat ceva de roaba creştină, îi spuse: „Ai dreptate! Credinţa creştină este cea adevărată!”.

Ahmed s-a pocăit sincer. Şi, aşa cum ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul, a trimis să cheme un preot care l-a catehizat şi apoi l-a botezat, în numele Sfintei Treimi. După botez a rămas creştin tăinuit, dar trăia o viaţă virtuoasă. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine şi lua anaforă şi aghiasmă cu o bucurie şi emoţie deosebită. Din nefericire, nu i s-a păstrat numele de la Botez, din pricină că trăia ca un creştin în ascuns.

Mucenicia

Însă, la un banchet oficial, pe când stătea împreună la masă cu alţi musulmani, ofiţeri otomani, aşa cum stăteau de vorbă s-a ajuns şi la întrebarea: „Care este cel mai mare lucru în lume?” L-au întrebat şi pe Ahmed. Iar el, „plin de Duh Sfânt” şi de dumnezeiască râvnă, a spus cu glas mare şi statornic: „Cel mai mare lucru din câte sunt pe lume este credinţa creştinilor în Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, Răstignirea Lui şi, mai cu seamă, Învierea Lui pentru mântuirea lumii!”. Toţi boierii turci, comesenii secretarului Sultanului Ahmed, s-au năpustit asupra lui ca nişte fiare neîmblânzite şi l-au dus la judecător. La judecată, viteazul ostaş al lui Hristos mărturisi că într-adevăr, după acele descoperiri dumnezeieşti şi luminare, a devenit creştin. Mărturisirea lui Ahmed l-a mâniat groaznic pe judecătorul turc, care porunci soldaţilor să-l închidă în temniţă împreună cu criminalii comuni şi să-l lase cu desăvârşire flămând, fără mâncare şi băutură timp de şase zile. Ahmed însă, fără să se înfricoşeze, cu putere de suflet le spuse călăilor săi că avea nevoie de acel post ca şi mai mult să se curăţească. „Nu vă osteniţi să îmi schimbaţi gândul”, spuse către mai-marele judecător. „Mai lesne e să frământaţi pietrele cu mâinile voastre, decât ca eu să-mi schimb convingerile. Sunt creştin şi doresc să mor pentru Hristos Cel înviat”. Judecătorii, în cele din urmă, l-au adus în faţa Sultanului, cu nădejdea că va ceda în faţa lui. Însă, în deşert! Ahmed şi la promisiuni şi la ameninţări şi-a mărturisit cu îndrăzneală credinţa lui neclintită în Hristos Cel înviat. Atunci Sultanul a dat poruncă să i se taie capul. Îndată călăii au împlinit porunca şi lui Ahmed i s-a tăiat capul pe 3 mai 1682, în timp ce cânta „Hristos a înviat”. Sfintele lui moaşte le-au aruncat apoi în mare.

Cei ce treceau pe lângă locul unde el a fost martirizat au văzut timp de mai multe zile o lumină mai presus de lume, indiciu al sfinţeniei minunatului nou-mucenic.

„Din sălbatică rădăcină, ca un trandafir bine-mirositor, înflorit-a cel slăvit”.

 Traducere din limba greacă de monahul Gherontie Nica, 
din revista „Stylos Orthodoxis”, Mai 2009, Nr. 101.
Articol apărut în nr. 16 din “Familia Ortodoxă”

sursa: Liturgică şi misiologie ortodoxă

citiţi şi:

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Sf.Ioan Iacob: Ce înseamnă o clătinare din rădăcina Credinţei. Pildă din viaţa Sf.Paisie cel Mare.

Sf.Ioan Gură de Aur

Puțini sunt aceia care vin la Biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinților și aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanța îi aduce pe creștini la nesârguință; sau poate că nu distanța, ci doar nesârguința îi împiedică. Fiindcă, așa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoință și râvnă de a face ceva, la fel și nesârguința, trândăvia și amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii și-au vărsat sângele pentru Adevăr, și tu socotești o așa mică distanță? Aceia și-au jertfit viața pentru Hristos și tu nu vrei să te ostenești deloc? Domnul murit pentru tine și tu îl nesocotești? Prăznuim pomenirile sfinților și ție ți-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Și totuși trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit și Biserica triumfă!

“Dar sunt păcătos”, vei spune, “și nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinți”. Tocmai pentru că ești păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu știi că și cei care stau în fața sfântului jertfelnic au săvârșit păcate? Și noi, care vă învățăm de la amvon, suntem păcătoși. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca și preoții să sufere de anumite patimi, încât să înțeleagă neputința omenească și să-i ierte pe ceilalți. Ce trist! La baluri și la distracții alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviințele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Și doar atunci când vorbește Dumnezeu, prin gura proorocilor și a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm și ne ia cu amețeală. Și dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câți prooroci și apostoli sunt, nu-și pot deschide gura. Dar despre cai și călăreți, despre sofiști și oratori, despre cântăreți și actori pot să te informeze îndeamănunt. Ce situație e asta?

Cât despre cei care nu vin deloc la slujbe, aș vrea să știu unde se află în acel ceas sfânt. Dar cred că știu bine asta. Sau se ocupă cu lucruri necuviincioase și zădarnice, sau sunt afundați în grijile lumești. În ambele situații, însă sunt de neiertat. Pentru primii acest lucru este vădit și nu mai are nevoie de dovezi. Dar și ultimii, care aduc ca justificare pentru absența lor treburile familiale, și aceștia sunt de neiertat, pentru că preferă pe cele pământești în locul celor cerești, pe cele trecătoare în locul celor veșnice, pe cele materiale în locul celor duhovnicești.

Aș vrea, dacă aș putea, să vă arăt sufletele celor care nu merg la biserică, care nu participă la Sfintele Taine, care nu-L ascultă pe Dumnezeu; și le-ați vedea murdare și respingătoare. Așa cum trupurile nespălate sunt pline de mizerie și duhoare, la fel și sufletele care nu se curățesc prin spovedanie, prin sfânta Împărtășanie și prin învățătura duhovnicească, sunt pătate de păcat. Așa cum ogoarele nearate se umplu de buruieni, la fel și sufletele necultivate duhovnicește se umplu de mărăcinii răutății.

Dacă noi, care mergem la biserică, participăm la Sfintele Taine și ascultăm Evanghelia, cu greu ne înfrânăm mânia, cu greu ne izgonim invidia din inimă, cu greu ne controlăm instinctele păcătoase, cu greu ne împotrivim poftelor rele, cu greu domesticim fiarele sălbatice ale patimilor, atunci ce vor face cei care nu calcă aproape niciodată pe la biserică?

sursa: Ortodoxia.md

citiţi şi:

Sf.Ioan Iacob Hozevitul: Pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi

Sf.Ioan de Kronştadt: Vai nouă, că nu avem credinţă creştinească, speranţă şi iubire creştinească!

Sf.Teodor Studitul: Sfintele Scripturi trebuiesc ascultate cu mare luare aminte şi cu înţelegere

Sf.Filaret de New-York

Hristos a înviat!

Din Istoria Bisericii se ştie că, relativ recent (mai ales în secolul al XIX-lea), printre teologii şi învățații neortodocşi au apărut mulţi care, în esenţă, nu au păstrat nimic creştinesc în convingerile lor, şi cu cea mai distructivă critică au atacat fundamentul adevărului credinţei noastre, în special cele patru Evanghelii. Atâtea cercetări s-au făcut, atâtea tratate ştiinţifice s-au scris pentru a demonstra că Sfintele Evanghelii nu aparţin Apostolilor Marcu, Matei, Luca şi Ioan, ci pur şi simplu sunt inventate de cineva, elaborate şi alcătuite mult mai târziu.

Aici trebuie de adăugat, că în ultimul timp, mai ales pe timpul Preafericitului Mitropolit Antonie [Hrapoviţki, n.n.], teologia noastră ortodoxă, răspunzând atacurilor raţionaliste şi criticii, le-a distrus până-n temelii şi le-a desfiinţat, demonstrând clar şi indubitabil că Evangheliile noastre sunt originale adevărate şi au fost scrise anume de acei evanghelişti, ale căror nume le poartă. Astfel, s-a întâmplat că aceşti critici, chiar nevrând, au jucat un mare rol în stabilirea adevărului incontestabil al Evangheliilor noastre. Acest lucru e similar cu o întâmplare din Japonia, când a venit (fiind încă tânăr ieromonah) neuitatul „Apostol japonez” – Arhiepiscopul Nicolae – şi a început să propovăduiască Ortodoxia (a cărei propovăduire se interzicea în Japonia), la el a venit un preot shintoist pe nume Sawabe, încrezut, înflăcărat în credinţa lui păgână, cu sabia scoasă şi a spus: „Dacă tu nu încetezi propovăduirea credinţei tale, atunci te voi omorî cu această sabie.” Ieromonahul Nicolae i-a răspuns liniştit: „Poţi – de moarte nu mi-e frică, dar văd că eşti un om convins, sincer, şi te sfătuiesc mai întâi să iei cunoştinţă de credinţa noastră… Spune-mi, cum poţi tu să o respingi atât de hotărât, cum poţi lua asemenea măsuri drastice când n-o cunoşti deloc? Dacă eşti un om cumsecade şi sincer, atunci ia cunoştinţă de ea pentru început. – „Ai dreptate” – a spus Sawabe, a plecat de la ieromonahul Nicolae, a început să studieze creştinismul, şi, neaşteptat pentru el însuşi şi pentru alţii, a devenit creştin-ortodox convins, adevărat „bărbat al faptei”, – şi când a strălucit luminătorul Apostol al Japoniei – Arhiepiscopul Nicolae – unul dintre colaboratorii săi a fost întâistătătorul Catedralei – stareţul protopop Pavel Sawabe.

Ceea ce s-a întâmplat cu Evangheliile noastre, s-a întâmplat, în parte, şi cu adevărul fundamental al acestor Evanghelii – adevărul Învierii lui Hristos. Cum l-a asaltat critica negaţionistă, ce explicaţii şi tâlcuiri a găsit! Caracteristic aici, însă, iată ce este: dacă omul, dintr-un motiv oarecare, nu vrea să primească şi nici să înţeleagă adevărul credinţei, atunci el se apucă de orice explicaţie, chiar şi de cele evident eronate – doar să se „agaţe” de ea şi astfel cumva să-şi liniştească conştiinţa conciliantă. Şi când aceşti gânditori şi „teologi” s-au luptat cu recunoaşterea Învierii adevărate, convingerile lor şi încercările de a explica în duhul necredinţei şi negării istorisirii evanghelice a Învierii Domnului Iisus Hristos, s-au redus, în principal, la trei ipoteze:

Prima – cea mai veche: aţi auzit de ea în Sâmbăta Mare în timpul citirii Sfintei Evanghelii, acolo se povesteşte cum soldaţii, uluiţi de apariţia îngerului care a prăvălit piatra de la uşa mormântului, cu groază au alergat la cărturari şi farisei şi le-au relatat cele întâmplate; aceştia, dându-le bani soldaţilor şi cumpărându-i astfel, le-au spus:

„Spuneţi, că în timp ce dormeam – au venit ucenicii Lui şi L-au luat.” Transcriind această explicaţie proastă, Evanghelistul Matei spune: „Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi” (Mat. 28:15) – şi chiar până acum. El a spus asta despre vremea lui, la puţin timp după Înviere, dar noi pe bună dreptate putem repeta cuvintele lui, că s-a răspândit cuvântul acesta „până în ziua de azi” – şi până în zilele noastre. Acum, după aproape două mii de ani, în ciuda absurdităţii acestei „explicaţii”, se găsesc oameni care mai încearcă să susţină această absurditate (în special printre ateii din URSS).   

Din Faptele Apostolilor (cap. 12) noi ştim că soldaţii care-l păzeau pe Apostolul Petru nu au observat cum îngerul l-a scos noaptea din temniţă în chip minunat. Dimineaţa s-a dovedit că straja era la locul ei, lacătele întregi, dar Apostolul lipsea. Ce puteau spune străjerii? S-a întâmplat ceva de neînțeles şi de neexplicat. Dar împăratul Irod, cercetând întâmplarea, a poruncit ca străjerii să fie executaţi, pentru că atunci, fiind o disciplină de fier, soldatul roman răspundea cu capul pentru ceea ce păzea. Măcar din această cauză straja romană trebuia să pună la Mormântul Domnului soldaţii săi distinşi. Asta în primul rând. În al doilea rând, cel ce doarme nu este şi nici nu poate fi martor. Ei puteau numai să spună: „Noi am adormit” – şi nimic mai mult, dar să spună că „ucenicii L-au luat când noi dormeam” – e o afirmaţie nedemonstrată. Cel ce doarme nu e martor, dacă ei au văzut, înseamnă că nu dormeau şi atunci de ce nu i-au oprit?… După cum vedem, aceasta este o născocire inadmisibilă, dar de ea, în vremea lor, s-au agăţat cărturarii şi fariseii, iar în vremurile noastre s-au agăţat bolşevicii, în ciuda improbabilităţii evidente a acestei născociri.

A doua explicaţie: se spune, că Domnul Iisus Hristos, nu a murit pe cruce, ci a căzut într-un somn adânc, într-un fel, letargic, şi în peştera friguroasă, în aerul rece, de la parfumul miresmelor cu care a fost uns Trupul Său, El Şi-a revenit şi a ieşit din Mormânt. Cei care gândesc astfel evident că nu-L consideră pe Iisus Hristos ca fiind Faţa demnităţii Dumnezeieşti, ci om simplu. Dar împotriva acestei explicaţii demult s-a ridicat medicina, arătând o foarte simplă circumstanţă: dacă pui un om în peşteră cu mâinile şi picioarele străpunse, aşa cum erau străpunse la Mântuitorul, atunci acest om pentru mult timp nu se va putea să se ridice în picioare şi nici să lucreze cu mâinile. Cum şi în ce mod poate un om atât de grav bătut şi rănit să se scoale a treia zi din mormânt şi să prăvălească piatra cea mare şi grea despre care mironosiţele spuneau: „Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa Mormântului?” (Marcu 16:3)…

Această a doua inepţie este, de asemenea, o născocire absurdă, la fel ca şi prima. Ţin minte, pe  când trăiam în oraşul Blagoveşcensk, un doctor necredincios s-a gândit să tipărească în ziar o asemenea explicaţie, pentru care, în acelaşi ziar, a primit mustrare de la Arhiepiscopul Dimitrie, pe atunci – întâistătătorul Catedralei din Blagoveşcensk.

A treia explicaţie, care se considera a fi mai plauzibilă, a fost următoarea: se spune că Apostolii erau într-o asemenea măsură de nerăbdători de a-L vedea pe Hristos cel înviat, încât aceasta i-a dus într-o stare de exaltare exagerată; le-au apărut halucinaţii şi ei, fiind în această stare halucinată, au crezut că în faţa lor într-adevăr se află Învăţătorul lor; în realitate, aceasta ar fi fost o arătare a imaginaţiei bolnave – în stare de extaz bolnăvicios.

A susţine, desigur, se poate orice; împotriva morţilor se poate ridica orice, morţii nu pot răspunde. Dar să cunoaştem şi să judecăm despre Învierea Mântuitorului noi putem doar din Evanghelii; alte surse nu avem. Dar există în Evanghelie cel puţin un loc care ar indica faptul că Apostolii puteau fi atât de creduli şi exaltaţi?… Citiţi Evanghelia. Voi îndată veţi vedea contrariul: Apostolii nicidecum nu puteau să creadă; mironosiţele le spun, iar ei nu cred. Apostolul Toma a declarat direct, că „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 19:25). Într-una din istorisirile evanghelice se spune că Domnul, arătându-se o dată Apostolilor, îi mustra pentru necredinţă, pentru împietrirea inimilor, pentru faptul că ei nu cred nici martorilor oculari. Astfel, vedem că Apostolii nu numai că nu se aflau într-o aşteptare extatică spre a-L vedea pe Învăţătorul înviat, ci, dimpotrivă – într-o neîncredere de neclintit…

Aceasta a fost aranjată de providenţa Dumnezeiască. Dacă după o asemenea neîncredere neclintită şi îndoială, Apostolii au crezut pe urmă într-atât Învierii lui Hristos, încât au mers la propovăduire şi la moarte pentru El – aceasta fără îndoială mărturiseşte despre realitatea Învierii Sale!

Cei care se ţin stăruitor de această ipoteză vorbesc despre halucinarea maselor, care s-a întâmplat, pretins, nu numai cu Apostolii, dar şi mai târziu cu toţi credincioşii. Deşi halucinarea în masă (când se halucinează mai mulţi oameni odată) a fost înregistrată în medicină, dar ca fenomen rar şi, în plus, ca halucinaţii vizuale. Cele auditive nu s-au cercetat. Dar Domnul, conform Evangheliei, nu o dată a avut convorbiri cu Apostolii după învierea Sa.

Nu trebuie să uităm nici indicaţia Evangheliei asupra faptului că Apostolii I-au adus Domnului Iisus Hristos (conform cererii Sale) peşte şi miere. Apostolii I-au adus, desigur, nu o halucinaţie, ci peşte adevărat şi miere adevărată, şi Domnul, de faţă cu ei, a mâncat acel peşte şi acea miere şi le înghiţea şi acestea dispăreau; dar o atare „halucinaţie”, în care să se distrugă mâncarea adevărată, reală – nimeni niciodată nu a văzut şi nici nu va vedea…

Astfel, şi a treia ipoteză s-a dovedit a fi deşartă. Când un om cinstit, dar într-atât de necredincios, mare învăţat şi gânditor independent, a început să studieze istorisirea evanghelică despre Înviere – în cartea sa el a început treptat să vină la credinţă, deşi încă ezita, – greu îi era să rupă legătura cu trecutul şi să-şi schimbe viziunile. Dar el a tras deschis şi cu îndrăzneală o concluzie: „Trebuie să recunoaştem că din toate povestirile evanghelice despre Învierea Mântuitorului putem converge la o singură concluzie: într-adevăr, Răstignit şi îngropat în Mormânt, nu se ştie şi nu se înţelege cum, dar indubitabil S-a arătat ucenicilor Săi, de aceea ei au început cu o asemenea putere şi convingere să propovăduiască despre Învăţătorul înviat.” Iată  ce a spus omul care încă mai ezita şi neavând credinţă adevărată, dar care a devenit, pe urmă, credincios…

Mulţumire Domnului – inima credincioasă nu are nevoie de dovezi! De ce să-i dovedeşti omului că este soarele pe cer când el luminează şi încălzeşte? Dar sunt orbi, nevăzători şi necredincioşi, şi iată acestor orbi le este folositor să studieze asemenea povestiri şi fapte, pentru că necredinciosul se străduie să convingă urmaşii săi de faptul că toate afirmaţiile lui sunt dovedite; iar când aceia încep sincer şi cinstit a le studia, văd că nimic din acestea nu este dovedit şi nici nu poate fi dovedit, de aceea Adevărul despre Învierea luminoasă a lui Hristos încă străluceşte cu lumină înaintea întregii omeniri… Hristos a înviat! Amin.