Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos: Ce este sufletul omului?

Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos

Sufletul este totul pentru om. Am putea spune că este viaţa şi dumnezeul trupului nostru pămîntesc. Dumnezeu i-a dat acestuia posibilitatea de a-l însufleţi şi de a-l cîrmui, de a-l odihni şi de a-l încălzi cu căldură. Fără acesta, trupurile noastre ar fi lut, cenuşă şi praf.[...]

Firea omului este duhul înţelegător, uşor, foarte înţelept şi fin, foarte liniştit, dulce şi blînd, alcătuit cu har şi frumuseţe peste mădulare nevăzute, foarte cuviincioase şi foarte plăcute lui Dumnezeu şi cetelor sfinţilor îngeri.

La început, sufletele tuturor oamenilor strălucesc mai mult decît soarele. Însa cu cît înaintează în vîrstă, primesc înfăţişarea potrivită cu faptele lor. Sufletele celor virtuoşi nu au toate aceeaşi strălucire. Strălucirea depinde de cît de mult s-a străduit fiecare să se curăţească prin nevoinţa pentru virtute. Potrivit cu nevoinţa, se luminează şi sufletul. Cu cît rabdă cineva mai multe osteneli şi mîhniri pentru Domnul, cu atît urcă şi se apropie de El; şi cu cît se apropie de El, cu atît se luminează şi devine dumnezeu după har prin împărtăşirea de Duhul Sfînt.

Cazania la Duminica a IV-a după Rusalii

Carte românească de învăţătură la dumenecile preste an şi la praznicele împărăteşti şi la Svenţi mari

Precum izvorăsc din izvoară rîuri şi purcede înmulţindu-se apa, aşa şi din credinţă cu fapte bune, se înmulţesc darurile. Nimica nu este mai mare decît credinţa curată. Cela ce crede drept şi are fapte bune, acela are nădejde neîndoită întru Dumnezeu, şi de cîte se rogă şi cere, de toate dobîndeşte; – cum a dobîndit şi sutaşul acela, sănătate slugei sale – de carele scrie Evanghelistul Matei

Cap. 8, Stih 6 – 13

În vremea aceea, intrînd Iisus în Capernaum, s’a apropiat către dînsul un sutaş rugîndu-l pre el şi grăind: Doamne, sluga mea zace în casă bolnav şi se chinuieşte rău. Şi a zis Iisus lui: Eu viind voiu tămădui pre dînsul. Iar sutaşul răspunzînd a zis: Doamne, nu sînt vrednic ca să intri sub acoperămîntul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va tămădui sluga mea; că şi eu sînt om sub

Sf. Siluan Athonitul: Despre războiul duhovnicesc (II)

“Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul.

Nu gîndi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întîrzia. Pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubire frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate dă Domnul harul său.

Fă această experienţă cu tine insuţi. Într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate, iar într-alta, trieşte fără iubire. Şi atunci, vei vedea deosebirea. Roadele duhovniceşti ale iubirii sunt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din

Cazanie la Duminica a III-a după Rusalii

Cazania Sf. Mitropolit Varlaam al Moldovei

Precum luminează soarele lumea, şi dacă înserează, toată lumea se schimbă întru întunerec şi nici una din făpturi nu se cunoaşte care ce este, aşa şi mintea noastră este lumină şi ochi trupului, şi dacă se întunecă mintea cu gînduri de păcate şi cu poftele lumii acesteia, atunci şi sufletul şi trupul este întunecat şi lipsit de mărirea Iul Dumnezeu. Pentru aceea Domnul nostru Iisus Hristos, ca un doftor înţelept, dezrădăcinează această boa1ă din sufletele noastre – cum spune nouă sfînta Evanghelie pre care o scrie Matei Evanghelistul:

Cap. 6, stih 22  – 33

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, de vreme ce lumina care este întru tine, este întunerec, dar întunerecul cu cît mai mare? Nimenea nu poate să slujească la doi domni, că sau pre unul va iubi şi pre altul va urî, sau de unul se va ţinea şi de altul nu va griji; nu veţi putea sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Pentru aceasta grăiesc vouă: Nu vă grijirăţi pentru su­fletul vostru ce veţi mînca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca.

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V)

41. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinătatea (Coloseni 1:19).

„A binevoit ca în El să locuiască toată plinătatea” – „toată plinătatea” Vieţii, a Adevărului, a Iubirii, a Veşniciei şi a tot ce poate fi închipuit ca dumnezeiesc; încă şi „toată plinătatea” a tot ceea ce este creat, pentru că toate cele create „în El îşi au subzistenţa”. De aceea, Dumnezeul-om este atoateplinătatea. Şi această atoateplinătate locuieşte necontenit în trupul divino-uman, în Biserică, pentru că El este în întregime în ea şi ea este în întregime în El. Fiecare mădular al Bisericii simte această atoateplinătate ca pe a sa proprie şi nu-i mai trebuie nimic altceva pentru că, având pe Domnul Iisus Hristos, el are toate, are tot ceea ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Această atoateplinătate divino-umană nu are nimic comun cu teoriile filozofice despre „pleroma universală”, pentru că toate aceste teorii sunt idei abstracte şi scheme neînsufleţite. Atoateplinătatea divino-umană este realitatea vie, empirică, viabilă, divino-umană. Această realitate poate să o trăiască orice om care se încorporează ca şi celulă vie în

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre crearea omului

  Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemanărea Sa. Prin cuvîntul chip trebuie înţeles că însăşi fiinţa umană este o copie din fiinţa lui Dumnezeu; iar prin asemănare este exprimată coincidenţa nuanţelor chipului sau a calităţilor lui. Probabil că chipul şi asemănarea, unite împreună, constituie o deplină asemănare şi – contrar cu aceasta – pierzînd sau denaturînd asemănarea, se încalcă întreaga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul după chipul si asemanărea Sa, l-a creat cu perfecţiunea chipului Său. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai după fiinţa sa dar şi după calităţile lăuntrice – după înţelepciune, dupa nobleţe, dupa curăţia sacră, dupa statornicie în bunătate. Indiferent de faptul că era limitat, răul sau lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru că avea deplina asemănare cu Dumnezeu.

Plinătatea asemănării era necesară pentru ca omul să corespundă destinaţiei sale – aceea de a fi Biserică a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu (I Cor. 2,16), vorbele lui – asemenea Cuvîntului

Sf. Siluan Athonitul: Despre războiul duhovnicesc

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos, duc un război duhovnicesc. Acest război, l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfînt.

Duhul Sfînt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfînt, sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest război. Domnului, i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfînt, care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează: că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cît de mult ne iubeşte.

Această iubire se face simţită în sufletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfînt dă

Cuv.Teofan de Poltava: Oricine ţine la Adevăr trebuie să urmărească semnele vremurilor

Preacinstite prieten!

Ai observat ce se petrece astăzi în lume? Conducătorii guvernelor lumii fac toţi acelaşi lucru: vorbesc cu toţii despre pacea lumii. Conducătorii Franţei şi ai statelor aliate cu ea stăruiesc să vorbească despre căile de asigurare a stabilităţii, ca şi cum aceasta ar fi condiţia esenţială pentru această „pace”. Nu putem să nu ne amintim cuvintele Apostolului Pavel din epistola sa către Tesaloniceni: „Ziua Domnului ca furul noaptea, aşa vine. Căci când vor zice: Pace şi aşezare (stabilitate), atunci fără de veste va veni peste dânşii pieirea (asupra celor ce nu le pasă de adevăr, conform II Tes. 2:10), ca durerea celei ce are în pântece; şi nu vor scăpa” (I Tes. 5:3). Toţi cei ce iubesc Adevărul trebuie nu numai să urmărească semnele vremurilor, ci să şi tragă urmarea logică din ceea ce văd.

În ce priveşte treburile Bisericii, potrivit cuvintelor Mântuitorului, unul dintre cele mai uimitoare lucruri care se vor petrece în zilele din urmă este că

Vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronştadt asupra vremurilor de pe urmă

Descoperire cerească arătată în vis:

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu aceasta descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloșia noastră. Scriu şi-mi tremura mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârșit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Aceasta vedenie a fost așa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă odihnesc puțin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot ușor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetișor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareț, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să

Sf.Varlaam al Moldovei: Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei

DOCUMENT DOMNESC

Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urmă ale Moldovei, de la mitropolitul Varlaam

• După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă dreapta credinţă.
• Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi [socotite a fi, n.a.] o urâciune şi o urgie în faţa lui Dumnezeu.
• Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
• Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase.
• La vremea din urmă, o fiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
• Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o ruşine, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii.
• Vor defăima obiceiurile creştineşti, dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sângele creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
• Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.
• Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru ne mai întâlnit în curgerea timpului în Moldova.
• Biserica strămoșească va fi rușinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujba veşnică, vor lepăda sfântul chip şi făgăduința înaintea lui Hristos, dedându-se la viața lumeasca dinainte.

Scurtă pravilă de rugăciune dată de Sf.Serafim de Sarov

Părintele Serafim povăţuia pe toţi pravoslavnicii creştini, dar mai ales pe cei ce trăiau în viaţa călugă­rească, să se roage neîncetat. Următoarea rânduială, extrasă de el din predaniile Sfinţilor Părinţi, priveşte şi pe călugări, dar mai ales pe mireni, călugării presupunându-se că o depăşesc pe aceasta…

„Sculându-se din somn, orice creştin să se îngrădească de îndată cu semnul Sfintei Cruci şi stând în genunchi în faţa icoanelor, să zică această mântuitoare rugăciune, pe care însuşi Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dat-o Sfinţilor Săi ucenici: Tatăl nostru…, de trei ori până la sfârşit şi în cinstea Maicii Domnului să zică „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce eşti plină de har, Marie, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui Tău, căci ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”(tot de trei ori). Apoi Simbolul Credinţei – „Cred întru Unul Dumnezeu…„ (o dată).

Săvârşind această rânduială de dimineaţă, fiecare creştin, de orice neam şi stare ar fi el, bărbat sau femeie, poate să meargă cu pace la lucrul său, la care este rânduit, sau chemat. Iar când mergi pe cale, sau te ocupi cu lucrul undeva, să zici mereu încet, în taina inimii tale: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Când se va întâmpla ca acolo unde lucrezi să fie mai multă lume care-ţi tulbură liniştea rugăciunii, atunci zi în minte numai atât: „Doamne miluieşte”, continuând aşa până la vremea prânzului. Iar înaintea prânzului să mai săvârşeşti o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus.

După prânz, îndeplinind iarăşi lucrul tău, zi de asemenea încet: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, continuând aşa până la vremea somnului. Iar când se va întâmpla cuiva să petreacă vremea singuratic, bucurându-se de mai multă linişte, atunci poate să zică aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii tale, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Şi apropiindu-te de ceasul când vrei să te culci, să mai repeţi încă o dată aceeaşi rânduială de dimineaţă, cum s-a arătat mai sus, după care poţi să te culci să dormi în pace, însemnându-te cu semnul Sfintei Cruci”.

Sf.Antonie cel Mare: Învăţături despre viaţa morală a oamenilor (II)

“7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobîndit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru.  De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rînd este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gînduri bune şi rele, ba şi firea şi-o schimbă aplecîndu-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă, pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor în urma trîndăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în rîs cuvintele şi nu vor să le asculte. Doar acestea mustră nepriceperea lor şi vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel, şi cei desfrînaţi: se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decît dînşii, socotind să vîneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimii relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrînarea, mîndria, lăcomia nesăturată, mînia, neastîmpărarea limbii, furia, uciderea, tînguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osîndeşte sărmanul suflet care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită, nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de pînă acum, ci asemenea pictorilor şi sculptorilor îşi vor dovedi din faptele însăşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse. 

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

31. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor întru totul (Efeseni 5:23-24).

În Biserică, Dumnezeu este pentru om toate în toţi… Biserica este cea mai desăvârşită organizare fiindcă este organismul cel mai desăvârşit, un organism divino-uman. În ea, Dumnezeu şi omul se unesc într-un organism divino-uman spiritual plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Omul se supune întru totul de bună voie lui Dumnezeu, se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte creşterea lui Dumnezeu” – ajungând „bărbat desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos” (Coloseni 1:10; Efeseni 4:13) – dar nu încetează a fi om. Toate au loc aici în spiritul simbiozei divino-umane, al convieţuirii divino-umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman şi al plinătăţii divino-umane. De aceea, Biserica este singura comunitate adevărată. În ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, dar în vederea acestui scop şi unul şi alta primesc puterile de la Hristos, Care este cap în acelaşi timp şi al comunităţii ca totalitate, şi al fiecărui om ca persoană. Din acest motiv, în afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane.

32. Ca să o sfinţească curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… (Efeseni 5:26).

Pentru ce a venit Hristos în lume? Pentru Biserică, pentru ca să întemeieze în El şi pe El Biserica, trupul Său divino-uman, în care trăieşte cu toată plinătatea desăvârşirilor Lui dumnezeieşti, sfinţind-o pe ea şi pe toţi cei „concorporali” cu ea, mântuindu-i astfel de păcat, de moarte şi de diavol (vezi Coloseni 1:12-29)… Mântuirea este o îndoită lucrare: sfinţire şi curăţire. Ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică şi cu Biserica („ca să o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei în cuvânt”), o face Biserica pentru fiecare membru al ei. Pentru că fiecare membru al ei trăieşte toată viaţa ei ca pe propria lui viaţă, repetă toată viaţa ei, se înfăţişează ca o Biserică în mic.

33. Şi să şi-o înfăţişeze sieşi Bisericii slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:27).

Pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată”. Ca să o facă astfel, El a adus şi a întrupat în ea trupul Său, întregul său Ipostas divino-uman, toată viaţa Sa şi toată lucrarea Sa divino-umană. În cea mai curată faţă a ei, Biserica este toată El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. De aceea, Biserica nu are „pată sau zbârcitură sau ceva din acestea”.

Sf.Vasile cel Mare: Cuvînt despre împrumuturi și datorii

Nu vedem venind să se împrumute pe cei lipsiți de cele de neapărată trebuință vieții – că unii ca aceștia nu găsesc creditori -, ci se împrumută cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sînt robi plăcerilor omenești. Femeia spune: “Îmi trebuie rochie luxoasă și bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba strălucită a hainelor; dar și slugilor mele le trebuie îmbrăcăminte înflorată și felurită; la masă, belșug!” Un bărbat care slujește femeii sale în unele ca acestea se duce la zaraf și, înainte de a se folosi de banii împrumutați, schimbă un stăpîn cu altul; și schimbînd mereu pe cei care-l împrumută, prin continuarea răului, nu-și mai dă seama în ce încurcătură se găsește.

Și după cum hidropicii nu-și închipuie că sînt bolnavi, din pricina îngrășării lor, tot așa și cel care se tot împrumută își închipuie că e bogat, pentru că mereu ia și mereu dă, achitînd împrumutul ajuns la scadență cu alt împrumut nou; și astfel prin continuarea împrumuturilor, cîștigă încrederea creditorilor. Dar după cum cei care se îmbolnăvesc de holeră varsă ce au mîncat mai înainte și, dacă introduc o nouă mîncare înainte de a lise curăți bine stomacul, o varsă iarăși și pe aceasta cu durere și cu zguduituri, tot așa și aceștia, plătind camătă peste camătă, fac un al doilea împrumut înainte de a scăpa de împrumutul de mai înainte; pentru moment, se laudă cu banii altora, dar mai tîrziu își plîng propriii lor bani.

O, pe cîți nu i-au pierdut banii străini! Cîți îmbogățiți, ca în vis, n-au căzut în pagube nespus de mari!

Mi se poate însă spune:

- Mulți s-au îmbogățit din împrumuturi!

- După părerea mea, mai mulți s-au spînzurat. Tu îi vezi pe cei care s-au îmbogățit , dar nu-i numeri pe care s-au spînzurat, care, nemaiputînd îndura rușinea față de creditori, au preferat moartea prin spînzurătoare decît o viață plină de ocară. Am văzut o priveliște jalnică: copii din oameni liberi duși la vînzare în piață din pricina datoriilor părinților. N-ai bani ca să-i lași copiilor? Nu le lua și libertatea! Un singur lucru păstrează-le: bunul libertății, averea pe care ai moștenit-o tu de la părinți! Nimeni niciodată n-a fost dat în judecată pentru că tatăl lui a fost sărac; datoria părintească însă duce la închisoare. nu lăsa un zapis care să fie un blestem părintesc pentru copiii și nepoții tăi!

Sursa: ortodox.md

Sf. Antonie cel Mare: Învăţături despre viaţa morală a omenilor (I)

În articolul de faţă voi publica o culegere de citate din Filocalie, ale Sfîntului Antonie cel Mare (251-356), cu nădejdea că cititorul va găsi răspuns la unele din întrebări care-l frămîntă.

“Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare” (în 170 de capete):
1. Oamenii se socotesc raţionali, însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au suflet raţional: pot să deosebească ce este binele şi ce este răul; se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului. Iar acestea le săvîrşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-L placă. Şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său; cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru aşa de mare purtare de grijă, şi pentru cîrmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor, care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele, şi să nu cunoastem că toate se întîmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi în credinţa cea către Dumnezeu stă mîntuirea şi desăvîrşirea sufletului.

3.  Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrînarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Avînd la îndemînă puterile acestea şi punîndu-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întîmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci să toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile. Nu se gîndesc la aceasta însă, cei neînţelegători. De aceeea, ei nici nu pricep că toate se fac spre binele şi precum se cuvine, spre folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Cînd vei socoti cîştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decît bogăţia.