πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sf.Ignatie (Briancianinov): Erezie – învăţătură mincinoasă depsre Creştinism (I)

Erezie – cuvîntul grecesc αίρεση – înseamnă o în genere o oarecare învăţătură diferită. Astfel, la timpul apariţiei sale, învăţătura creştinească uneori era numită erezie (Fapte 28,22). Cu timpul însă, denumirea de „erezie” a început să desemneze o învăţătură mincinoasă anume despre creştinism, acea care se separa şi se deosebea de învăţătura Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Creştinismul este învăţătura Dumnezeiască, Revelaţia lui Dumnezeu. Fiind o cunoaştere dăruită omului de către Dumnezeu, aceasta trebuie primită şi păzită cu ccea mai mare cinste şi cucernicie, corespunzătoare acestei mari sfinţenii. Ea poate fi primită şi păzită cu credinţă smerită în faptul că este pe deplin superioară raţiunii umane. Ea reprezintă acea carte tainică, duhovnicească (Apoc. 22,18-19), cartea cunoaşterii Dumnezeieşti, scrisă şi dată nouă de Dumnezeu, la care nu se poate adăuga nimic şi din care nu poate fi exclus nimic. Aceasta lămureşte de ce erezia este un păcat atît de mare. Aceasta este nemulţumirea şi răzvrătirea creaţiei împotriva creatorului, nemulţumirea şi răzvrătirea celei mai nemernice şi neputincioase fiinţe – a omului, împotriva atotdesăvîrşitului Dumnezeu. Înfricoşător – ea este judecata omului asupra lui Dumnezeu şi osîndirea lui Dumnezeu de către om. Ea este păcatului minţii, păcatului sufletului. Ea este hulă asupra lui Dumnezeu, duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ea este rodul trufiei, pricina căderii îngerilor căzuţi. Urmările căderii în erezie sînt foarte asemănătoare cu căderea duhurilor proscrise; ea întunecă mintea, împietreşte inima, revarsă veninul său peste trup, aduce în suflet moartea cea veşnică. Ea e incompatibilă cu smerenia. [1] Ea pe deplin îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Ea este un păcat de moarte. Ca rod al trufiei, erezia îşi ţine prizonierul în lanţuri de fier, arareori cineva reuşind să scape din lanţurile ei. Stăruirea în erezie este o însuşire a ereticului. Primii eretici au fost creştinii convertiţi din iudaism, care, formal primind credinţa în Hristos, vroiau să respecte adlitteram legea ritualică şi civilă a lui Moise. Legea veche a fost plinită cu răscumpărarea omenirii şi stabilirea aşezămîntului legii libertăţii duhovniceşti, a cărei închipuire era. Această plinire a însemnat desfiinţarea ei. La ce foloseşte închipuirea cînd ni s-a dat chipul? La ce foloseşte făgăduinţa, cînd ni s-a dăruit ce-a fost făgăduit?

Cel care vrea să rămînă cu închipuirea, leapădă chipul. Sfîntul Apostol Pavel le spunea creştinilor care vroiau să îmbine creştinismul şi iudaismul: „Dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar. De vă veţi tăia împrejur, Hristos nu vă va folosi la nimic. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har” (Gal.2,21;5,2,4). Iudeilor care au îmbrăţişat creştinismul şi apoi s-au convertit la iudaism, Apostolul le-a rostit următoarele cuvinte cumplite: „Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt, Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, Cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură. Ţarina, când absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei şi rodeşte iarba folositoare celor pentru care a fost muncită, primeşte binecuvântarea de la Dumnezeu; Dar dacă aduce spini şi ciulini, se face netrebnică şi blestemul îi stă aproape iar la urmă focul o aşteaptă.” (Evr.6,4-8). Istoria Bisericii mărturiseşte dreptatea acestor cuvinte: omenirea se pervertea în erezie cu popoare întregi, iar convertirea de la erezie la Ortodoxie o vedem doar în cîteva exemple personale, şi acestea fiind rare, foarte rare. Cumplit venin este erezia! Îngrozitor venin este Erezia!

Un alt izvor al ereziilor a devenit filosofia păgînească şi în general priceperea omenească. Tertulian, scriitor din sec.II, a explicitat cu precizie cum toate rătăcirile care au tulburat pacea Bisericii, neapărat au avut ca sursă o oarecare şcoală filosofică. E şi firesc: cărturarul, sau savantul pămîntesc, conform învăţăturii Mîntuitorului, trebuie să cunoască Împărăţia lui Dumnezeu, ca să ajungă a fi în stare să scoată din vistieria sa noi şi vechi, adică să înfăţişeze învăţătura Dumnezeiască în forma înţelegerii omeneşti (Mt.13,52). A cunoaşte Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a agonisi Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Fără asta, savantul pămîntesc nu poate înfăţişa decît ce-i vechi, chiar dacă ar discuta despre Dumnezeu din cunoaştere sufletească, scolastică. Cu toată cunoştinţa pe care o are, pentru el rătăcirea este inevitabilă, fiindcă, din punct de vedere duhovnicesc, vechimea este o stare de rătăcire şi amăgire de sine. Sfîntul Simeon, cel nebun după Hristos, a arătat pricina rătăcirii celui mai erudit şi talentat om – a lui Origen, în faptul că acesta nu şi-a asumat strădania trecerii din stare sufletească în stare duhovnicească, şi, plecînd departe de mal în marea minţii, s-a înecat în ea. [2]

Este necesar, foarte trebuincios, pentru orice savant creştin, şi mai cu seamă învăţătorului creştin, să nu se mărginească la cunoştinţele sale pămînteşti, oricît de bogate ar fi, ci să treacă din starea trupească, sufletească, în cea duhovnicească, ca să primească cunoaşterea vie, harică a lui Dumnezeu. „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (prin mijlocirea Sfîntului Duh)” (In.14,21). Cel ce are în sine semănat şi dobîndit Cuvîntul lui Dumnezeu, care s-a învrednicit de vedere de Dumnezeu pentru curăţia minţii sale, care şi-a scuturat surzenia sufletească şi aude glasul Dumnezeiesc (Ioan 5,36,37), acela cu îndrăzneală şi putere va grăi despre Domnul său, nu precum cărturarii (Mc.1,22): „Cunoscut este în Iudeea Dumnezeu, în Israil mare este numele Lui”(Ps.75,2). Prin Iudeea aici se înţelege Biserica cea adevărată, iar prin Israel – acele mădulare ale Bisericii, care s-au învrednicit de vedere duhonicească şi de cunoaşterea care provine din ea. Sfinţii Grigorie al Neocezareei, Atanasie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul, Vasile cel Mare şi mulţi alţi luminători ai Bisericii, dobîndind priceperea omenească contemporană, prin trăire evanghelică, s-au îngrijit să treacă din starea trupească şi sufletească în cea duhovnicească, s-au lăsat de Adamul cel vechi şi s-au învelit în cel nou; astfel ei au devenit capabil să înfăţişeze fraţilor lor, oamenilor, învăţătura nouă în formă veche – atît de plăcută şi de firească pentru omul căzut. Oamenii, fiind încîntaţi de frumoasa vorbire pămîntească a învăţătorilor sfinţi, primeau fără să-şi dea seama cuvîntul mîntuitor, îmbrăcat în vorbirea pămîntească. De partea cealaltă, savantul Arie, cu toate că era presbiter, binegrăitorul Nestorie, cu toate că era patriarh, şi mulţi alţii asemenea lor, avînd înalte funcţii bisericeşti, s-au făcut eresiarhi şi eretici din aceeaşi cauză pentru care în adîncul mării minţii s-a împotmolit fruntaşul ştiinţei veacului său, Origen. Spune Sfîntul Grigorie Sinaitul:

„Cei ce scriu şi grăiesc fără de Duh, şi voiesc a zidi Biserica, sufleteşti sînt, precum oare unde dumnezeiescul Apostol zice: „Duh neavînd” (Iuda 1,19). Pentru că unii ca aceştia vinoveţi sînt blestemului, celui ce grăieşte: „Amar celor înţelegători întru sineşi, şi înaintea lor ştiutori” (Isaia 5,21). Că „grăiesc de la sineşi”, şi „nu este Duhul lui Dumnezeu cel ce grăieşte întru dînşii, după cuvîntul Domnului” (Matei 10,20). Că cel ce dintru ale sale gînduri, mai înainte de curăţenie, s-au înşelat de duhul părerii. Că pentru aceasta zice pilda: „Văzut-am pre bărbatul căruia i s-au părut la sineşi înţelept a fi, nădejde are nebunul decît acesta” (Prov. 26,12). Şi aceasta: „Nu fiţi înţelepţi la sinevă” (Rom.12,16) înţelepciunea ne porunceşte nouă. Ci şi însuşi Dumnezeiescul Apostol, cel plin de Duh, mărturisea grăind: „Că nu sîntem îndestulaţi de la sine a cugeta ceva ca de la sine, ci îndestularea noastră de la Dumnezeu” (II Cor 3,5). Şi aceasta: „Ci ca de la Dumnezeu înaintea lui Dumnezeu întru Hristos grăim” (II Cor.12,19). Că acelora ce nu sînt luminaţi de Duhul Sfînt, unora ca acestora cuvintele (lor) sînt nedulci şi neluminate, că nu din izvorul cel viu al duhului împărtăşindu-se grăiesc; Ci ca din oarecare heleşteu noroios, din inima ceea ce are şi hrăneşte lipitori, şi şerpi, şi broaşte ale poftelor, ale mîndriei, şi ale neînfrînării. Şi apa cunoştinţei acestora, este puturoasă şi turbure; şi „nici fierbinte, nici rece” (Apoc.3,15) din care cei care beu spre îngreţoşare şi neîndulcire şi spre borîre schimbîndu-se întorc.” [3]

Oamenii trupeşti şi sufleteşti, cercetînd Sfînta Scriptură adlitteram, au întrebuinţat-O pentru născocirea ereziilor, spre pierzania lor şi a altora. Sfîntul Apostol Petru a spus, referindu-se la Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, că unii „cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. ” (2 Petru 3,16). Aici s-au folosit foarte potrivit cuvintele răstălmăcesc (răzvrătesc), pentru că omul trupesc şi sufletesc, nepricepînd înţelesul duhovnicesc al Scripturii, îi atribuie un înţeles corespunzător alcătuirii sale. Altfel fel nici nu poate fi: căci omul sufletesc are nevoie să înţeleagă ceva din citirea sau cercetarea Scripturii Dumnezeieşti, pe care nu este capabil să o înţeleagă cum se cuvine; respectiv, de nevoie, el îi atribuie orice înţeles îi trece prin minte.

Obîrşia Sfintei Scripturi, calea de a O înţelege şi a O lămuri sînt pe deplin înfăţişate de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Sfîntul Apostol Petru spune: „Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tîlcuieşte după socotinţa fiecăruia, pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 Pet.1,20,21). Adică: aşa cum Cuvîntul lui Dumnezeu, sau Sfînta Scriptură, a fost rostit prin mijlocirea Duhului Sfînt, tot aşa doar prin mijlocirea Lui acesta poate fi tîlcuit, deci şi înţeles. Sfîntul Apostol Pavel spune: „cele ale lui Dumnezeu, nimeni nu le-a cunoscut, decât Duhul lui Dumnezeu. Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu; Pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.” (I Cor.2,11-13). De unde se înţelege că priceperea omenească n-a luat parte sub nici un chip la expunerea şi lămurirea Scripturii, sub nici un chip n-a luat parte cercetarea scolastică a Scripturii, cercetarea literei, cu care se deosebeau şi se lăudau cărturarii şi fariseii iudei, pe care o avea şi Apostolul Pavel, şi pe care a socotit-o drept goliciune pentru cunoaşterea desăvîrşită a lui Iisus Hristos, dăruită de Sfîntul Duh (Fap.22,3; Flp.3,5-8). După cele de mai sus, Apostolul continuă: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (I Cor.2,14). Apostolul spune acestea din cunoaştere proprie. Aflîndu-se în starea omului trupesc, sufletesc, el a învăţat Scriptura credinţei în Dumnezeu după obiceiul din vremea lui, predominant în rîndul iudeilor, care a distrus printre ei înţelegerea duhovnicească a Legii (Mt.25), ceea ce i-a făcut pe teologii iudei incapabili de a-L cunoaşte şi a-L primi pe Dumnezeu, care li S-a arătat în chip de om cu mărturii vădite, neîndoielnice ale Dumnezeirii Sale. Cînd s-a convertit de la iudaism la creştinism, Sfîntul Apostol Pavel a trectut destul de repede din starea sufletească în cea duhovnicească, datorită moralei stricte a vieţii sale din perioada premergătoare convertirii (Flp.3,6). Fiind învăţat cu îmbelşugare de Sfîntul Duh, el a cunoscut pe propria piele că cunoştinţele sale de mai înainte, care de asemenea erau destul de bogate, nu numai că nu-i explicau Dumnezeirea, ci chiar Îl ascundeau pe Dumnezeu de dînsul, îl întunecau, îl făceau vrăjmaş al lui Dumnezeu (Rom.8,7), îi luau posibilitatea de a se supune legii lui Hristos (Rom.8,7), îi înfăţişau învăţătura lui Hristos ca fiind lipsită de sens, sălbatică, absurdă, hulitoare (I Cor.2,14). Aceasta i s-a părut ciudată învăţătorului iudeu Nicodim (In.3,4), aspră şi nesuferită s-a părut multora dintre cei care deja erau ucenicii Dumnezeului-Om şi Îl urmau în drumurile Sale (In.6,60). El le-a spus acestor ucenici care au căzut în ispită şi L-au lepădat pe Învăţătorul Dumnezeiesc: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul (adică înţelegerea trupească a Cuvîntului lui Dumnezeu) nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă.” (In.6,63).

Înţelegerea trupească a Cuvîntului Dumnezeiesc dă naştere necredinţei, ispitei Atotsfîntului Cuvînt al lui Dumnezeu, constatărilor şi părerilor mincinoase şi mizerabile, lepădării de Dumnezeu, pieirii. Nicodim, crezînd în Dumnezeu-Om pentru minunile săvîrşite de El, s-a ispitit cu Cuvîntul Lui, atribuind Cuvîntului Dumnezeiesc o însemnătate trupească. Cînd Domnul spune: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu” (In.3,3), Nicodim răspunde: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?” (In.3,4). Cînd omul sufletesc se smereşte, el îşi poate lepăda propriile gînduri, încrezîndu-se în cugetul Dumnezeiesc, şi poate robi „tot gîndul spre ascultarea lui Hristos” (II Cor.10,5), iar atunci cînd se mîndreşte, cînd este fălos de propriile cunoştinţe, cînd se încrede în propria raţiune şi în propria părere, omul sufletesc neapărat va socoti Cuvîntul lui Dumnezeu drept sminteală, adică aiureală sau nebunie, aşa cum a spus Sfîntul Apostol Pavel, aşa cum au arătat-o într-adevăr ierarhii învăţaţi şi preoţii iudei neprimindu-L pe Domnul, aşa cum au vădit-o şi o vădesc nenumăratele mulţimi de eretici, care resping Adevărul Dumnezeiesc. Toţi cei care au cunoscut învăţătura lumii acesteia, îngrijindu-se apoi de curăţirea interioară prin isprava duhovnicească, mărturisesc sincer că au avut încercarea unei lupte crîncene cu gîndurile înţelepciunii omeneşti, care se răsculau cu o mare putere împotriva învăţăturii evanghelice şi tăgăduiau cu o stăruinţă deosebită stăpînirea Evangheliei asupra minţii rîvnitorului.

[1] Sf.Ioann Scărarul

[2] Minei. 21 iulie. Vieţile Cuvioşilor Simeon cel nebun pentru Hristos şi Sfîntul Ioan Pustnicul

[3] Sf.Grigorie Sinaitul. Главы зело полезные, гл. 128 //Добротолюбие, ч. 1.

One response to “Sf.Ignatie (Briancianinov): Erezie – învăţătură mincinoasă depsre Creştinism (I)

  1. Pingback: Despre erezia papistăşească – Epistola enciclică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească « πατερικά

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: