πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

În congresul profesorilor Facultăţilor de Teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui Decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge. Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă.

Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe.

Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor? Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 600 (630). La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi. Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Dar asta însemnează că nu au participat toţi episcopii Bisericii, fiindcă numărul acestora era cu mult mai mare. Noi ştim că atunci când Vasilisc anulează hotărârea Soborului de la Calcedon şi proclamă monofizitismul drept dreaptă credinţă, enciclica lui monofizită are „consimţământul a vreo 500 de episcopi”. Iar când Leon I pune să întrebe, în anul 458, pe toţi episcopii despre ortodoxia Soborului de la Calcedon, „peste 1600 episcopi se pronunţă pentru”.

Dar mai e ceva. La Soborul „localnic” ţinut la Sardica în anul 347 au participat 376 episcopi. Mai numeroşi, deci, decât la Soboarele I, II, III, V şi VI Ecumenice. Iar la Soborul din Efes (anul 449), sobor „tâlhăresc”, unde a triumfat monofizitismul, au fost 135 de episcopi. Şi hotărârile acestui sobor au căpătat chiar întărirea Împăratului. Cu toate acestea, s-a ales praful de ele. Iar hotărârile Soborului din Gangra (pe la 340), la care au stat faţă numai 13 episcopi, au fost primite de Soborul VI Ecumenic. Şi, cât va dura lumea aceasta, în Biserică ele vor avea autoritate ecumenică. Ce mai rămâne atunci din criteriul „număr”?

2. Dar s-ar putea obiecta că, deşi nu au fost faţă toţi episcopii Bisericii, totuşi ei au fost reprezentaţi acolo de arhiepiscopii lor, care au mărturisit şi în numele lor. Fals! Fiindcă, iată, episcopul Romei (şi ştiţi ce însemna episcopul Romei!) nu şi-a trimis nici măcar delegaţi la Soborul II Ecumenic şi la Soborul V Ecumenic. Episcopul Romei n-a fost prezent la nici unul din cele cinci prime soboare ecumenice. (La Soborul V Ecumenic, Papa Vigilius n-a vrut să vină, cu toate că se găsea încă în Constantinopol şi cu toate că se făcuseră, chiar în cursul soborului, de atâtea ori intervenţii pe lângă dânsul. A aderat, prin semnătură, mai târziu, după îndelungate stăruinţe).

3. Proporţia justă. La Soborul IV Ecumenic, din 630 de părinţi, Biserica Apusului era reprezentată doar prin cinci delegaţi speciali. La Soborul III Ecumenic, episcopii răsăriteni erau în majoritate categorică. (Precum la Soborul de la Sardica, din 376 de episcopi, 300 erau apuseni).

4. Participarea întregii Biserici. La Soborul II Ecumenic au participat numai episcopi din Imperiul Roman de Răsărit. Ceea ce îndreptăţeşte credinţa că Teodosie n-a avut de gând să convoace un „Sobor a toată lumea”, ci doar unul al episcopilor răsăriteni. (v. Hefele, Histoire des conciles d’apres les documents originaux, t. II, première partie, pp. 3-4).

Dar dacă ecumenicitatea unui sobor nu se defineşte nici prin numărul Părinţilor participanţi, nici prin necesara lor reprezentare în sobor, nici prin proporţia acestei reprezentări, nici prin prezenţa la sobor a tuturor bisericilor lumii creştine drept-slăvitoare, atunci prin ce se defineşte ea?

Ştim doar că au fost soboare care au greşit. (Soborul tâlhăresc de la Efes, din anul 449; Soborul de la Stejar, lângă Calcedon, din anul 403, prezidat de Teofil, Arhiepiscopul Alexandriei, şi nenumăratele soboare din vremea năpădirii ogorului dreptei credinţe de ereziile ariene, semiariene, nestoriene şi celelalte toate). Ştim că la aceste soboare care au greşit – care au schimbat minciuna în adevăr – au fost prezenţi chiar sute de episcopi. Şi ştim, iarăşi, că hotărârile unor soboare alcătuite numai din câţiva episcopi (Ancira – 18 episcopi, Neocezareea – 24 episcopi, Gangra – 13 episcopi) au fost primite de soboarele ecumenice.Mai mult, chiar, hotărârile unora din singuraticii Părinţi au fost recunoscute şi pecetluite de soboarele ecumenice.(Astfel: epistola Sfântului Dionisie al Alexandriei (†264), împărţită în canoane; enciclica Sfântului Grigorie Taumaturgul (†270), împărţită în canoane; cuvântarea din căinţă a Sfântului Petru al Alexandriei (†311), împărţită în canoane; trei epistole ale Sfântului Atanasie cel Mare (†373); opt enciclice şi scrierea despre Sfântul Duh, ale Sfântului Vasilie cel Mare (†379), în 92 canoane; epistola Sfântului Grigorie Nissis (†395); două epistole ale Sfântului Chiril al Alexandriei (†444) şi ale altor Părinţi).

Dar atunci avem dreptul să ne întrebăm: ce mai rămâne din concepţia… aritmetică a ecumenicităţii, la care au ajuns – ştie Dumnezeu pe ce cale – oamenii „ştiinţei” teologice?

Vedeţi, în Biserica lui Hristos nici Patriarhii, nici Papii, nici Soboarele n-au putut schimba ceva. „Schimbători” au fost. Dar ei s-au rupt de trupul Bisericii. Şi, precum mlădiţele rupte şi aruncate, aşa s-au uscat. (Cei ce vorbesc de „cantitatea” ecumenicităţii îşi mărturisesc – inconştienţi – frăţietatea cu Arie, cu Macedonie, cu Nestorie, cu toţi tăgăduitorii Treimii, cu tăgăduitorii celor Şapte Taine, cu batjocoritorii Maicii lui Dumnezeu). Toţi cei ce s-au tăiat de la trup, s-au lepădat şi au murit. Fiindcă au păcătuit împotriva Duhului Sfânt. Fiindcă au căzut sub anatema Sfântului Pavel („Chiar dacă noi înşine, sau înger din cer ar binevesti vouă altă învăţătură decât cea pe care v-am binevestit-o, anatema să fie!” – Galateni, 1:8). Paznic al dogmei şi al rânduielii a stat şi stă însuşi trupul Bisericii.

Biserica a primit sau a respins mărturisirile soboarelor în măsura în care ele au fost sau nu conforme cu adevărul Ei. Iar pe soboarele „a toată lumea” care au mărturisit drept, Ea le-a socotit soboare ecumenice. Aritmetică, formule juridice, parafe imperiale – n-au cântărit nimic în balanţa judecăţii Ei. Aşa a fost.

Deci, dară, pentru ca un sobor a toată lumea să devină sobor ecumenic, el trebuie să fie recunoscut de Biserică drept mărturisitor fără greş al adevărului. Dar asta nu poate veni decât după ce s-a văzut mărturisirea lui. Deci nu poate fi vorba de „Sobor Ecumenic” la convocarea acestuia, fiindcă nu se ştie ce va ieşi. S-ar putea să calce pe urmele Soborului de la Efes.

Principial vorbind, participarea tuturor episcopilor Bisericii la un sobor nu conferă, prin aceasta, acelui sobor atributul ecumenicităţii. Să ne amintim de vremile de zbucium, de vremile de apostazie aproape totală, când – precum spune un istoric -„lumea creştină privea uimită că ea deodată s-a făcut ariană”. Vremi de apostazie mai pot veni. Dar ele vor trece, precum au mai trecut. Fiindcă Duhul Sfânt este în Biserică.

Ecumenicitate, prin urmare, însemnează invariabilitatea învăţăturii Bisericii. Însemnează măsura „creşterii fireşti” a Evangheliei. Această măsură, acest dreptar obiectiv noi îl avem astăzi. Cu puţină osteneală, l-ar avea la îndemână şi cârciumarii adevărului.

G. Racoveanu, revista Predania, nr. 5, 15 martie 1937, pp. 9-11

sursa: Revista Presa Ortodoxă, nr.5

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: