πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sf.Vasile cel Mare: Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala!

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor aflate în război) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mînia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încît să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vînt puternic, suflînd din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecînd în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vînturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpîn, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vînturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încît să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cîrmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţîndu-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinara boală a doxomaniei (n.n. mania gloriei, a părerii de sine), încît, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întîietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană (este vorba despre eresul arian), separîndu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşman? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Aceasta agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decît orice furtună pe mare?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sunt clătinate. (În aceasta dispută) se cutremură şi se dărîmă toate. Căzînd unii asupra altora, suntem doborîţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Suntem în comuniune unii cu alţii, atîta timp cît urîm împreună pe duşmani. Dar îndată ce duşmanii sunt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani. Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereticilor ca de nişte stînci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru ca preluînd frîiele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mîntuitorul pînă la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decît orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Biserici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumineze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe cînd ne temeam că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face (pe sectari) să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decît (faptului că poate izbucni) un război general; dorinţa de a stăpîni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisfacerea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai tîrziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mîini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se luptă între ei, împreună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor neîntrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducînd la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe. Pentru că unii, confundînd persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii spunînd că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sunt conduşi spre păgînism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le cîştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmănii. Asemănarea în greşeala le dă încrederea pentru participarea la rebeliune mai mult decît orice fel de legămînt. Teolog este oricine (vorbeşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (persoane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorînd iconomia Duhului Sfînt. Şi, pe cînd instituţiile evanghelice sunt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cîrmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă.

Datorită acestei iubiri de stăpînire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările conducătorilor sunt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fiecare socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii. De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decît a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvîntul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sunt adevărate cuvintele Eclesiastului că în linişte se aud cuvintele înţelepţilor (Ecl. 9,17), este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvînt profetic: Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău (Amos 5,13). Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mîna din compasiune celui ce a îngenuncheat, deşi, după legea veche, este condamnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lîngă animalul duşmanului, căzut sub povară (Ieş. 23,5). Acum nu mai au valoare astfel de principii. Din ce cauză? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admonestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştina, nicăieri (nu se varsă) lacrima de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atîta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încît fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decît de succesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pentru că se contaminează prin contactul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi suntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe cînd judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători nedrepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cît se pare, atît (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încît am devenit mai fără de minte decît animalele; pentru că dacă acelea cu cele de aceeaşi rasă sunt o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea, care nu caută folosul personal şi pretinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împrejurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul – şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punîndu-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toată îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe cînd cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul de a înfrunta dreapta credinţă cu atîta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apărător, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea tradiţiei.

Dispoziţia noastră (în a expune adevărurile de credinţă) a fost animată de flacăra iubirii tale neprefăcute şi de calmul caracterului tău, care garantează că nu vor fi făcute cunoscute multora cele scrise; nu pentru că acestea nu trebuie să fie cunoscute, ci pentru că mărgăritarele sa nu fie aruncate înaintea porcilor.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: