πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Seminţe pline de Duh Sfînt din înţelepciunea Sf.Serafim de Sarov

“Cînd Sfîntul Serafim din Sarov a fost întrebat dacă lipsea creştinilor din vremea lui vreo condiţie pentru ca aceştia să dea aceleaşi roade de sfinţenie care erau atît de abundente în trecut, el a răspuns: nu lipseşte decît o singură condiţie – hotărîrea“. (la: Vl. Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit).

“Deşi scîrbele, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pămînt, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în scîrbe şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolîndu-ne intre noi cu această dragoste frăţească, să ne uşuram calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cereasca“.

Despre donaţiile făcute Bisericii/mănăstirilor: “Ţine minte o dată pentru totdeauna … că nu orice sumă de bani este plăcută Domnului şi Sfintei Sale Maici – nu tot ce vrea lumea să-mi dea, va intra în manastire. Există unii care nu pretind decît să li se dea, ei primesc totul. Însă Împarateasa Cerului nu primeşte tot ce i se oferă. Există bani şi bani. Adesea ei sunt fructul violenţei, al lacrimilor [produse altora – n.n.] şi al sîngelui. Noi nu avem ce face cu aceşti bani. Nu trebuie să-i primim“.

“Nu trebuie să-ţi deschizi inima în faţa altora fără trebuinţă. Dintr-o mie se poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi cînd noi înşine n-o păstrăm în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii? Cu omul simplu trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul înzestrat cu înţelepciune duhovnicească trebuie să vorbeşti despre cele cereşti“.

“Văzînd clar mila acordată ţie de Dumnezeu, înştiinţează despre aceasta pe oricine doreşte să se mîntuiască. “Căci secerişul e mult, dar lucrătorii sunt puţini” zice Domnul. Iată, şi pe noi ne-a chemat Domnul la lucru şi ne-a dat darurile harului Său, ca recoltînd spicele mîntuirii semenilor noştri printr-un număr cît mai mare al celor aduşi de noi în Împărătia lui Dumnezeu, să-i aducem roade – fie 30 , fie 60 , fie 100. Să ne păzim însă să nu fim pedepsiţi împreună cu sluga cea vicleană şi leneşă care a îngropat talantul său în pămînt, ci să ne străduim să urmăm pe slugile cele bune şi credincioase ale Domnului care au adus Stăpînului lor: una, în loc de doi – patru, iar alta, în loc de cinci – zece“.

“Aşa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai să fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru că şi spre folosul aproapelui El tot slavei Sale îl atribuie, de aceea zice: “Tot ce aţi făcut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-aţi făcut”. Deci să nu aveţi nici o îndoială că Domnul va îndeplini cererile voastre, numai că ele să fie îndreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul şi îndrumarea sufletească a aproapelui. Însa chiar dacă ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare, chiar şi pentru aceasta tot aşa de grabnic ascultător este Domnul Dumnezeu şi binevoieşte să îndeplinească cererea, numai să vină din trebuinţă şi necesitate extremă fiindcă Domnul pentru toţi este bun şi toate le dă (…). Totuşi de un lucru să te păzeşti, iubitorule de Dumnezeu: să nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absolută nevoie“.

“În ziua de azi, din pricina răcelii noastre aproape universale faţă de sfînta noastră credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, şi a lipsei noastre de atenţie faţă de lucrările Proniei Sale Dumnezeieşti în noi şi faţă de părtăşia omului cu Dumnezeu, am ajuns atît de departe, încît se poate spune că aproape am părăsit adevărata viaţă creştină. Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neînţeles (…) Această neputinţă de a înţelege se datorează faptului că ne-am îndepărtat de simplitatea cunoaşterii creştine originale. Sub pretextul educaţiei, am ajuns la o asemenea ignoranţă, încît lucrurile pe care strămoşii noştri le-au înţeles aşa de uşor, nouă ni se par aproape de neconceput.(…) Am devenit atît de neatenţi la lucrarea mîntuirii noastre, încît interpretăm greşit şi multe alte cuvinte din Sfînta Scriptură, şi asta pentru că nu căutăm harul Domnului, şi pentru că, în mîndria minţilor noastre, nu îi îngăduiam să se sălăşluiască în sufletele noastre. De aceea nu avem adevărata luminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămînzesc şi însetează profund după dreptatea sau sfinţenia Sa“.

“Pacea sufletească se obţine prin dureri. Semnul vieţii duhovniceşti este adîncirea omului înlăuntrul său şi tainica lucrare în inima sa“.

“Virtutea nu este o pară pe care s-o înghiţi dintr-o dată. Căci nu este uşor ca cineva să biruiască deşertăciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur şi încercat numai după ce, cu ajutorul rugăciunii, suportă numeroasele ispite ce-i vin fără voia lui. Răbdarea este sîrguinţa sufletului în lucrarea lui“.

“Totdeauna să te cercetezi pe tine însuţi să vezi dacă te afli în Duhul lui Dumnezeu sau nu. Să nu te laşi pînă ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfînt, Cel căutat nu va fi aflat şi va petrece iarăşi împreună cu noi prin harul Său”.

“În pilda fecioarelor înţelepte şi a celor nebune, cînd cele nebune au rămas fără de untdelemn, cele înţelepte le-au spus: “Mergeţi la cei ce vînd şi cumpăraţi” (Matei 25:9). Dar după ce au cumpărat, uşa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tîlcuieşte ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieţii lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, cînd sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, şi ar putea ţine locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfîntului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtuţile, dar, în ignoranţa lor duhovnicească, au crezut că viaţa creştina constă doar în facerea de bine. Făcînd fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puţin le păsa dacă au obţinut harul Duhului Sfînt. Aceste moduri de viaţă, bazate doar pe facerea de bine, fără a încerca cu atenţie dacă aduc harul Duhului Sfînt, sunt menţionate în cărţile Sfinţilor Părinţi: “Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfîrşeste în adîncul iadului.””

“Orice fapta bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfînt, dar mai mult decît oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la îndemîna noastră ca o armă pentru dobîndirea Duhului Sfînt”.

“Puteţi judeca cît de mare este puterea rugăciunii, atunci cînd este săvîrşită din toată inima, chiar şi în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă din Sfînta Tradiţie: Cînd, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întîlnise, încă necurată dupa ultimul ei păcat, mişcată fiind de durerea adîncă a mamei, a strigat către Domnul: “Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-şi jeleşte fiul şi crezînd cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste şi în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, înviază-l pe fiul ei, o, Doamne!” Şi Domnul l-a ridicat din morţi”.

“Rugăciunea, postul, privegherea şi alte fapte creştineşti, oricît de bune ar fi prin ele însele, totuşi nu numai în îndeplinirea lor constă scopul vieţii noastre creştinesti, deşi ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevăratul scop al vieţii duhovniceşti este dobîndirea Duhului Sfînt al lui Dumnezeu“.

“Procedează ca în afacerile negustoreşti: principalul nu este să faci negoţ şi atîta tot, ci să cîştigi mai mult; tot aşa şi în lucrarea vieţii creştineşti nu trebuie să-ţi pui toată silinţa numai în aceea ca să te rogi sau să faci oricare altă faptă buna.(…) Dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mîntuitorului Hristos şi a celor apostoleşti vom vedea că datoria noastră creştinească nu constă atît în sporirea numărului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru creştin, ci şi din a scoate din ele cel mai mare folos, adică în cîştigarea celor mai îmbelşugate daruri ale Sfîntului Duh. De pildă, simţi că te învredniceşti de mai mult dar dumnezeiesc prin rugaciune şi priveghere, priveghează şi te roagă; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul, posteşte; aduce mai mult milostenia, fă milostenie şi tot aşa cugetă despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos“.

“Deşi apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes. 5:17), totuşi, după cum vă amintiţi, el adaugă: “Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decît zece mii de cuvinte în limbi.” (I Cor. 14:19). Iar Domnul spune: “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7:21), adică cel ce face lucrarea Domnului şi, mai mult, o face cu cinstire, căci “blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă” (Ieremia 48:10)”.

“Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie să mergem pe calea de mijloc. Trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti şi să avem răbdare faţă de defectele noastre, aşa cum avem faţă de defectele altora. Dar nu trebuie să trîndăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre. (…) Nu oricine îşi poate impune sieşi o regulă severă de asceză în toate, sau să se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decît să-i dezvăluie slăbiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupească, sufletul slăbeşte şi el. În special, vinerea şi miercurea, şi mai ales în timpul celor patru posturi, trebuie luată o masă o dată pe zi, iar îngerul Domnului se va apropia de tine. La prînz mănîncă suficient, la cină fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitenţă şi de boală trebuie întărit printr-un somn moderat, hrană şi băutură moderate indiferent de perioada de timp“.

“Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decît pacea întru Hristos Domnul. Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvîntaţi cu harul lui Dumnezeu, trăiau mult. Dobîndeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mîntui. Atunci cînd un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii. Această pace, ca pe o comoară nepreţuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moştenire ucenicilor Săi înainte de moarte (In. 14:27). Apostolul mai spunea despre ea: “şi pacea lui Dumnezeu, care covîrşeşte orice minte, să vă păzească inimile şi cugetele voastre întru Hristos Iisus” (Filip. 4:7). Introdu mintea înlăuntrul inimii şi dai de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbreşte şi ea se află într-o stare de pace. Trebuie să ne obişnuim să tratăm jignirile venite de la alţii cu calm, ca şi cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii şi o poate face lăcaş al lui Dumnezeu Însuşi. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrînezi limba, după cuvîntul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit“ (Ps. 76:4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească trebuie evitată acedia şi să te străduieşti a avea un duh vesel şi nu trist. Trebuie să încerci să ieşi din această stare cît mai iute cu putinţă. Atenţie la duhul întristării, căci aceasta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gînduri de desfrînare, schimbare permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpînire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţă şi bunătate faţă de fraţi şi dă naştere la repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezînd că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţă la întrebările ce i se pun. Primul medicament cu ajutorul căruia omul îşi află în curînd mîngîiere sufletească este smerenia inimii, aşa cum ne învaţă sfîntul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abţinere de la grăire în deşert, lucru de mînă, după puterile fiecaruia, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi răbdare; căci el se naşte din laşitate, trîndăvie şi grăire în deşert”.

“Pentru acest motiv se numeşte Maica Domnului “rana dracilor“, fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atîta timp cît omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului”.

diortosit de pe: logos.md

2 responses to “Seminţe pline de Duh Sfînt din înţelepciunea Sf.Serafim de Sarov

  1. hemp 25 Iunie 2011 la 8:03

    ……….STARE UL TADEI DE LA VITOVNI ACUM I I SUNT GANDURILE A A I I ESTE IVIA A…DIN INV TURILE P RINTELUI TADEI..Putem face tot ceea ce vrem dar lini te i pace nu vom avea. Omul ii poate lovi ei nu se manie c ci sufletul lor este c l uzit de.Duhul Sfant..Trebuie s te lini te ti. Nu mai lua asupra ta grijile lumii acesteia ci p ze te pacea ta i vie uie te cu.Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: