πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

31. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor întru totul (Efeseni 5:23-24).

În Biserică, Dumnezeu este pentru om toate în toţi… Biserica este cea mai desăvârşită organizare fiindcă este organismul cel mai desăvârşit, un organism divino-uman. În ea, Dumnezeu şi omul se unesc într-un organism divino-uman spiritual plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Omul se supune întru totul de bună voie lui Dumnezeu, se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte creşterea lui Dumnezeu” – ajungând „bărbat desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos” (Coloseni 1:10; Efeseni 4:13) – dar nu încetează a fi om. Toate au loc aici în spiritul simbiozei divino-umane, al convieţuirii divino-umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman şi al plinătăţii divino-umane. De aceea, Biserica este singura comunitate adevărată. În ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, dar în vederea acestui scop şi unul şi alta primesc puterile de la Hristos, Care este cap în acelaşi timp şi al comunităţii ca totalitate, şi al fiecărui om ca persoană. Din acest motiv, în afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane.

32. Ca să o sfinţească curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… (Efeseni 5:26).

Pentru ce a venit Hristos în lume? Pentru Biserică, pentru ca să întemeieze în El şi pe El Biserica, trupul Său divino-uman, în care trăieşte cu toată plinătatea desăvârşirilor Lui dumnezeieşti, sfinţind-o pe ea şi pe toţi cei „concorporali” cu ea, mântuindu-i astfel de păcat, de moarte şi de diavol (vezi Coloseni 1:12-29)… Mântuirea este o îndoită lucrare: sfinţire şi curăţire. Ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică şi cu Biserica („ca să o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei în cuvânt”), o face Biserica pentru fiecare membru al ei. Pentru că fiecare membru al ei trăieşte toată viaţa ei ca pe propria lui viaţă, repetă toată viaţa ei, se înfăţişează ca o Biserică în mic.

33. Şi să şi-o înfăţişeze sieşi Bisericii slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:27).

Pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată”. Ca să o facă astfel, El a adus şi a întrupat în ea trupul Său, întregul său Ipostas divino-uman, toată viaţa Sa şi toată lucrarea Sa divino-umană. În cea mai curată faţă a ei, Biserica este toată El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. De aceea, Biserica nu are „pată sau zbârcitură sau ceva din acestea”.

34. Taina aceasta mare este, iar eu vorbesc despre Hristos şi despre Biserică (Efeseni 5:32).

E vorba de o „mare taină”, cea mai mare în toate lumile noastre: despre Hristos şi despre Biserică. Mintea şi limba neamului omenesc sunt neputincioase în a exprima, chiar şi numai prin aproximaţie, această taină preasfântă şi mare. Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu-Cuvântul şi om, Dumnezeu-Cuvântul şi Biserică, Dumnezeu-Cuvântul în trupul Său în ceruri şi în trupul Său, în Biserică, pe pământ. Nu este aceasta o „taină mare”! Mădularele Bisericii constituie un organism, un trup, şi totuşi, fiecare rămâne în întregime o persoană deosebită. Nu constituie aceasta o „taină mare”? În Biserică toate sunt soborniceşti dar toate sunt şi personale; fiecare trăieşte în toţi şi toţi în fiecare şi, iarăşi, viaţa fiecăruia (dintre credincioşi) este viaţa lui proprie şi persoana fiecăruia este persoana lui proprie. Nu este şi aceasta o „taină mare”! În Biserică trăiesc atâţia şi atâţia păcătoşi şi, cu toate acestea, ea este toată „sfântă şi fără de pată”, neavând nici un fel pată sau zbârcitură. Lucrul acesta nu este, iarăşi, o „taină mare”? Şi aşa mai departe, toate în Biserică, fiecare lucru, de la cel mai mic până la cel mai mare, sunt o „mare taină”, pentru că în toate este prezent întreg minunatul Domn şi Dumnezeu Iisus Hristos, în toate nenumăratele Sale taine divino-umane. De aceea, Biserica reprezintă cea mai mare minune pentru toate lumile zidite, minune pe care o admiră şi îngerii în ceruri. „Şi îngerii doresc să se supună” Evangheliei ei divine unice, pentru că şi lor li se descoperă „prin Biserică înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu” (Efeseni 3:10; I Petru 1:12). Dumnezeul-om Hristos a unit („a recapitulat”) în Biserica Lui toate „cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1:10). Toate tainele cerului şi ale pământului s-au unit laolaltă într-o singură taină, într-o „taină mare”, supra-taina Bisericii. Această „taină mare” irigă şi cuprinde în sine pe toţi membri Bisericii, toată viaţa lor, toate legăturile lor. De aceea, în Biserică toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană.

35. Căci pentru mine a vieţui este Hristos iar moartea un câştig (Filipeni 1:21).

Opriţi-vă, voi, toate universurile, toate lumile existente şi toate fiinţele! Să înceteze toate inimile, toate minţile, toate vieţile, toate nemuririle, toate veşniciile! Pentru că fără Hristos toate acestea sunt pentru mine iad; un iad alăturea de alt iad; toate sunt iaduri nenumărate şi nesfârşite şi în înălţime şi în lăţime. Viaţa fără Hristos, moartea fără Hristos, adevărul fară Hristos, soarele fără Hristos, universul fără El – sunt toate un nonsens îngrijorător, un chin de nesuportat, o pătimire sisifică, un iad! Nu vreau nici viaţa, nici moartea, fără Tine, Preadulcele meu Domn! Nu vreau nici adevărul, nici dreptatea, nici raiul, nici veşnicia. Nu, nu! Numai pe Tine Te vreau, numai Tu să fii în toate, în toţi şi mai presus de toate!… Dacă nu este Hristos, nu am nevoie de adevăr, este numai un iad. Tot iad sunt şi dreptatea şi iubirea, binele şi fericirea; Dumnezeu însuşi, dacă nu este Hristos, un iad. Nu vreau nici adevărul fără Hristos, nici dreptatea fără Hristos, nici iubirea fără Hristos, nici pe Dumnezeu fără Hristos. Nu vreau nimic din toate acestea, sub nici un chip! Voi primi orice fel de moarte; n-aveţi decât să mă omorâţi în orice chip aţi voi, dar fară de Hristos nu vreau nimic. Nici pe mine însumi, nici pe Dumnezeu însuşi, nici altceva aflate între aceste două; nu vreau, nu vreau, nu vreau!

36. Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare (Filipeni 2:2).

Viaţa în Biserică nu este altceva decât o neîncetată comuniune a spiritului omenesc cu Duhul Sfânt. Faptul acesta ni 1-a dăruit iubitorul de oameni Dumnezeu – Domnul lisus. Datorită lui Hristos, Bunul Mângâietor S-a pogorât în lumea noastră şi a rămas în trupul Lui divino-uman, ca suflet al Bisericii. Prin harul Său, Duhul Sfânt uneşte toate mădularele Bisericii într-un singur suflet şi o singură inimă, sufletul sobornicesc al Bisericii şi inima sobornicească a Bisericii. Şi pentru aceasta mădularele Bisericii „cugetă acelaşi lucru” şi „au aceeaşi dragoste”, fiindcă ele cugetă cu sufletul universal al Bisericii şi simt cu simţământul universal al Bisericii. Iar cugetul lor şi simţirea lor este în acelaşi timp personală şi universală, pentru că fiecare aparţine tuturor şi toţi aparţin fiecăruia. Cu toate acestea, fiecare rămâne o persoană întreagă, care îşi păstrează toate proprietăţile sale… Nu cumva acel „cugetaţi acelaşi lucru” înlănţuie şi degradează gândirea? Nu, fiindcă gândirii creştinului i se deschid toate adâncurile infinitului dumnezeiesc şi, în ele, toate desăvârşirile dumnezeieşti. Iar atunci când creştinul gândeşte, gândeşte prin Hristos în Duhul Sfânt; şi atunci când simte, simte prin Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta asigură întotdeauna libertatea şi nesfârşirea dumnezeiască atât gândirii cât şi simţirii creştinului.

37. Dar cele ce îmi erau mie câştig, acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ba mai mult: eu pe toate le socotesc pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos lisus, Domnul meu, pentru care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc (Filipeni 3:7-8).

Hristos „Domnul meu” este toate în toţi şi în El este viaţa; toate celelalte sunt „pleavă” şi „pagubă”. Dacă nu gândim aşa, atunci nu avem conştiinţa a ceea ce este creştinismul, a ceea ce ne dă el şi a ceea ce cere el de la noi. Orice micşorare, orice reducere, orice simplificare, orice antropomorfizare a ţintei creştine distruge creştinismul, îl face necorespunzător, pământesc, îl transformă într-o simplă religie umanistă, omenească, într-o filozofie umanistă, într-o etică umanistă, într-o organizare umanistă. Numai când gândim ca Sfântul Apostol Pavel, numai atunci gândim just despre Hristos şi despre creştinism.

38. Fraţilor, fiţi imitatorii mei şi uitaţi-vă la cei care umblă cum ne aveţi pildă pe noi (Filipeni 3:17).

Imitarea lui Hristos nu este ceva exterior, ca aceea a lui Thoma de Kempis, ca dobândirea „stigmatelor” la latini, ci este o viaţă lăuntrică şi deplină în Hristos, o trăire în întregime a lui Hristos, Hristos trăit integral printr-o integrală conformare lăuntrică cu El. Intr-un cuvânt, este înhristizarea completă şi hristificarea omului şi, în acelaşi timp, modelarea totală a lui Hristos în noi [svestrano christolucenje]. Cu toată fiinţa lui omul trăieşte în Hristos, se încorporează în Hristos, devine acelaşi trup cu trupul Lui divino-uman şi trăieşte tot prin Hristos, în Hristos şi din Hristos. Aici nu mai e vor- ba de o imitare externă, ci despre o viaţă interioară. Nu mai e vorba de o conformare exterioară cu Hristos, ci despre o zidire lăuntrică prin Hristos şi în Hristos. 

39. Introducere la Epistola către Coloseni.

Mesajul fundamental al Evangheliei Apostolului Pavel către Coloseni este următorul: Dumnezeul-om Hristos este toate în toţi, în toate lumile, iar Biserica este în El. Şi, într-adevăr, El este Biserica de la început, de la crearea lumii, de la întemeierea zidirii: „Iar El este mai înainte de toate şi toate prin El subzistă” (Coloseni 1:17). Pentru că El este Dumnezeu, El este Creator, El este Proniator, El este Mântuitor; El este viaţa vieţii, fiinţa fiinţei, existenţa existenţei: „toate prin El şi în El s-au zidit” (Coloseni 1:16). El este ţinta a tot ce există. Toată creaţia a fost zidită ca Biserică şi constituie Biserica, iar „El este Capul trupului Bisericii” (Coloseni 1:18). Aceasta este atoateunitatea „logosică” [logosno svejedinstvo] şi atoatefinalitatea „logosică” [logosna svecelishodnost] a creaţiei în Logosul divin. Păcatul a rupt o parte a creaţiei de la atotunitatea „logosică” şi a scufundat-o într-o stare a-”logosică”, în ceva lipsit de ţintă, în moarte, în iad şi în gheenă. De aceea, Dumnezeu Logosul coboară în lumea noastră pământească şi se face om iar ca Dumnezeul-om lucrează mântuirea noastră din păcat. Iconomia divino-umană a mântuirii Lui are acest scop: să cureţe toate de păcat, să dea „logos” tuturor, să sfinţească toate, să le încorporeze pe toate în trupul divino-uman al Bisericii şi, în acest fel, să le readucă pe toate la atoatefinalitatea „logosică”. Cu alte cuvinte: să îmbisericească şi să bisericizeze toate [ucrkvi i ocrkvi], să le aducă în Hristos şi să le hristifice [uhristovi i ochristovi], să încorporeze în Dumnezeul-om şi să le divino-umanizeze pe toate [ubogocoveci i obogocoveci]… Pentru ca oamenii să realizeze aceasta, El însuşi le-a dat toate puterile dumnezeieşti necesare [energiile], pe care le are ca Logos divin întrupat, pentru că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2:9). De aceea, mesajul central, porunca directoare este: să trăim în Biserică „în chip vrednic de Domnul”, de Dumnezeu Cel întrupat şi să creştem „creşterea lui Dumnezeu”, ajungând „oameni desăvârşiţi în Hristos Iisus” (Coloseni 1:10; 2:19; 1:28). Fiindcă scopul vieţii noastre comune, soborniceşti, în Biserică, este: „să înfăţişăm tot omid desăvârşit în Hristos Iisus” (Coloseni 1:28).

40. Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Dommul nostru Iisus Hristos (Coloseni 1:2).

De la Sfânta Treime vine harul şi pacea, iar în acestea se găsesc toate energiile dumnezeieşti care lucrează mântuirea noastră, prin înhristizarea noastră, prin îndumnezeirea noastră, prin întreimizarea noastră în Biserică… Toate energiile treimice din Biserică prin care se săvârşeşte mântuirea lumii se numesc şi sunt harul. Tot harul şi orice har vine întotdeauna de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.

partea I

partea II

partea III

One response to “Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

  1. Pingback: Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V) « πατερικά

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: