πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V)

41. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinătatea (Coloseni 1:19).

„A binevoit ca în El să locuiască toată plinătatea” – „toată plinătatea” Vieţii, a Adevărului, a Iubirii, a Veşniciei şi a tot ce poate fi închipuit ca dumnezeiesc; încă şi „toată plinătatea” a tot ceea ce este creat, pentru că toate cele create „în El îşi au subzistenţa”. De aceea, Dumnezeul-om este atoateplinătatea. Şi această atoateplinătate locuieşte necontenit în trupul divino-uman, în Biserică, pentru că El este în întregime în ea şi ea este în întregime în El. Fiecare mădular al Bisericii simte această atoateplinătate ca pe a sa proprie şi nu-i mai trebuie nimic altceva pentru că, având pe Domnul Iisus Hristos, el are toate, are tot ceea ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Această atoateplinătate divino-umană nu are nimic comun cu teoriile filozofice despre „pleroma universală”, pentru că toate aceste teorii sunt idei abstracte şi scheme neînsufleţite. Atoateplinătatea divino-umană este realitatea vie, empirică, viabilă, divino-umană. Această realitate poate să o trăiască orice om care se încorporează ca şi celulă vie în organismul divino-uman al Bisericii. Dar minunatul Dumnezeu-om este mai mare chiar şi decât această atoateplinătate pentru că, aşa cum scrie Apostolul „în El locuieşte toată plinătatea”, în vreme ce El există dincolo de ea, ca unul ce este mai mare şi mai nesfârşit decât ea.

42. Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile suferinţelor lui Hristos pentru trupul Lui, adică Biserica (Coloseni 1:24).

În Biserică se trăieşte necontenit toată viaţa Mântuitorului, de la început şi până la sfârşit. Tot cel ce se mântuieşte o trăieşte cumva, pentru că tocmai în aceasta constă mântuirea. Trăirea lui Hristos îşi găseşte culmea în trăirea mântuitoarei Sale patimi… Fiindcă mântuirea nu este altceva decât neîntrerupta viaţă în Mântuitorul, prin Mântuitorul şi datorită Mântuitorului… Desigur, „bucuria mântuirii” îşi găseşte culmea în înviere, dar ea trece prin bucuria Patimii.

43. Al cărei slujitor m-am făcut potrivit iconomiei lui Dumnezeu ce mi-a fost dată mie pentru voi, ca să aduc la îndeplinire cuvântul lui Dumnezeu, taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi (Coloseni 1:25-26).

Ce este Apostolul? Un slujitor al Bisericii. Şi apostolia? O slujire a Bisericii. Aceasta este astfel „după iconomia lui Dumnezeu”. Aceasta este iconomia divino-umană a mântuirii lumii. Pentru că mântuirea este o slujire a Bisericii, este slujirea Bisericii. Şi slujirea Bisericii constă în ascultarea de Biserică şi în supunerea faţă de ea. În aceasta sunt cuprinse toate puterile sfinte şi mântuitoare care au drept izvor pururea viu şi inepuizabil pe Domnul mântuirii, pe Hristos Iisus. De aceea, Biserica este entitatea cea mai extraordinară şi irepetabilă în toate lumile. Într-un chip dumnezeiesc şi tainic, în chip minunat, ea este Dumnezeul-om Hristos în toată plinătatea tuturor proprietăţilor şi a desăvârşirilor Lui divino-umane. De aceea, Biserica este taina tainelor, sfânta sfintelor, evanghelia evangheliilor: taina a toate, sfinţenia a toate, evanghelia a toate [svetajna, svesvetinja, sveblagovest]. Biserica constituie „taina cea ascunsă din veacuri şi de generaţii”, care „acum s-a arătat sfinţilor Lui”. Era ascunsă de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre şi a morţii iar acum a fost arătată de Hristos „sfinţilor Lui”. „Sfintele sfinţilor!” Şi aceasta se întâmplă pururea… Cufundaţi în păcat şi în patimile de moarte, oamenii tuturor veacurilor şi ai tuturor generaţiilor ascundeau de ei înşişi în întunericul răului unica sfinţenie, evanghelia mântuitoare, taina: pe Dumnezeu Cuvântul. Iar, pe de altă parte, aceeaşi preasfântă taină era ascunsă celor ce nu erau sfinţi.

„Acum însă ea s-a arătat” prin întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, prin Viaţa Lui, prin Patima, Moartea, Învierea şi Înălţarea Lui şi prin Pogorârea Duhului Sfânt. S-a arătat ca Biserică şi a rămas în lume ca Biserică. Iar Biserica este scopul dumnezeiesc şi sensul tuturor lumilor, al tuturor fiinţelor şi mai cu seamă al oamenilor. Biserica este templul lui Dumnezeu, sanctuarul ceresc, dumnezeieştile „Sfinte ale sfinţilor” care, sfinţind, mântuiesc de tot ce nu este sfânt: de păcat, de rău şi de diavol. Biserica este lăcaşul dumnezeiesc al Preasfintei Treimi – „Trupul Treimii” – în care toate vieţuiesc din Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfanţ.

44. Spre aceasta mă şi ostenesc şi mă lupt, potrivit lucrării Lui care se săvârşeşte în mine cu putere (Coloseni 1:29).

Sfântul Apostol se luptă cu toată fiinţa lui şi lucrarea lui Hristos „lucrează în el în putere”. Omului îi revine să lupte, iar lui Hristos să dea puterile trebuitoare. Numai în acest fel se săvârşeşte lucrarea desăvârşirii evanghelice divino-umane a omului. Lucrul acesta se face întotdeauna după o simetrie divino-umană, ca să nu se întâmple una din două: nici omul să nu devină robot, nici Dumnezeu să ajungă de prisos. Într-adevăr, omul ar deveni un automat dacă puterile harului lui Hristos ar lucra desăvârşirea şi mântuirea lui fără participarea voinţei lui şi fără luptă; iar Dumnezeu ar fi de prisos, dacă omul ar urmări desăvârşirea şi mântuirea lui numai prin ostenelile proprii, fără participarea puterilor harului lui Hristos. Dar, fiindcă desăvârşirea şi mântuirea sunt un lucru divino-uman, de aceea este nevoie de amândouă, adică de echilibrul divino-uman în conlucrarea divino-umană. Această asceză divino-umană a desăvârşirii omului este o luptă continuă împotriva păcatului, împotriva ispitelor şi a patimilor, împotriva duhurilor celor necurate. In lupta aceasta creştinul învinge întotdeauna, dacă se luptă folosind puterile pe care i le procură Iisus. Şi el se luptă aducând în această luptă tot sufletul lui şi toată voinţa lui. El se oferă pe sine ca luptător, iar armele le ia de la Hristos. În lupta aceasta se osteneşte şi se chinuieşte sufletul său, conştiinţa sa, voinţa sa şi potrivit ostenelii, primeşte de la Domnul energia „care lucrează în el în putere”.

45. Ca să se mângâie inimile lor şi ei, strâns uniţi în iubire, să aibă belşugul înţelegerii pentru cunoaşterea tainei Lui Dumnezeu-Tatăl şi a lui Hristos, întru Care sunt ascunse toate visteriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei (Coloseni 2:2-3).

Numai inimile celor „uniţi în iubire” vin la „cunoştinţa tainei lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hristos”. Prin iubire inima introduce mintea în toată bogăţia „tainei lui Dumnezeu Tatăl şi a lui Hristos”, adică a Bisericii. Dar inima, unită prin iubire „cu toţi sfinţii”, unită cu inima tuturor acestora, adică cu inima sobornicească şi sfântă a Bisericii, inima aceasta dobândeşte „încredinţarea” atoateadevărului şi atoatevalorii lui Hristos şi a tainei Lui: Biserica… Numai atunci când este încorporată în mintea divino-umană a Bisericii, mintea omenească se curăţă şi se transformă şi se sfinţeşte atât încât să ajungă la desăvârşirea ei. Numai atunci omul se cunoaşte pe sine însuşi şi cunoaşte şi lumea din jurul lui, pe Dumnezeu şi creaţia Lui, pe Dumnezeul-om şi taina Lui prea sfântă – Biserica; şi atunci trăieşte atotunitatea „logosică” şi [logosno svejedinstvo] şi atotfinalitatea „logosică” [logosnu sveciljnost, svecelishodnost]. Atunci mintea ajunge la „încredinţarea” că în Biserică se găsesc „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei ascunse” (Coloseni 2:3). În Biserica aflată aici, în lumea noastră omenească, şi prin care lumea noastră se uneşte în mod organic cu lumea cerească. Pentru că organismul ei divino-uman cuprinde toate lumile…

În Biserică se găsesc „toate comorile înţelepciunii şi ale cunoştinţei” – ale cunoştinţei despre Dumnezeu, despre lume, despre veşnicie, despre toate lumile lui Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce este al lui Dumnezeu devine prin Biserică şi al omului. Numai prin Dumnezeul-om toate cele dumnezeieşti devin ale omului. Şi aceasta în trupul lui divino-uman, în Biserică.

46. Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi întru El (Coloseni 2:6).

Domnul Iisus S-a făcut om pentru ca „în El să umblăm”, pentru ca în El să trăim ca în Dumnezeul-om pe pământ, iar nu pentru ca să-L vedem de departe, să-L admirăm şi să filozofăm cu privire la El… „În El să umblaţi” este porunca poruncilor. Să trăim adică în El, şi aceasta nu potrivindu-L pe El după noi, ci potrivindu-ne noi după El; nu transformându-L şi schimbându-L pe El după eul nostru, ci schimbându-ne pe noi, după El; nu modelându-L pe El după chipul nostru, ci modelându-ne pe noi după chipul Lui. Numai îngâmfaţii eretici, aceşti stricători de suflete, lipsiţi de minte falsifică şi transformă pe Dumnezeul-om Hristos după poftele şi concepţiile lor, din care pricină există atâţia „pseudo-hristoşi” în lume şi atâţia „pseudo-creştini”. Dar adevăratul Dumnezeu-om Hristos în toată plinătatea realităţii Lui divino-umane evanghelice este în întregime prezent în trupul Lui di vino-uman, Biserica, atât în timpurile Sfinţilor Apostoli cât şi astăzi şi în veci. Viaţa lui divino- umană se prelungeşte în trupul divino-uman al Bisericii în vecii vecilor. Trăind în Biserică, noi trăim „în El” întocmai după cum porunceşte purtătorul de Hristos Apostol. Acest fapt îl trăiesc în măsura cea mai desăvârşită şi mai deplină Sfinţii, lucru care explică sfinţenia lor cea făcătoare de minuni. Trăind suflet şi trup în Hristos, sfinţii se sfinţesc prin El, se înhristizează, se îndumnezeiesc, devin atotputernici, atât în epoca apostolică şi post-apostolică cât şi mai târziu, ieri şi astăzi, acum şi întotdeauna, „până la sfârşitul veacului”. Ei păstrează Chipul divino-uman al lui Hristos.

47. Luaţi aminte să nu vă fure mintea cineva cu filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după duhurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos (Coloseni 2:8).

Filozofia „după Hristos”, filozofia după Dumnezeul-om nu este altceva decât Evanghelia Dumnezeului-om. Şi ce este Evanghelia Dumnezeului-om este El Însuşi şi toate cele ale Sale: viaţa Sa, învăţătura Sa, lucrarea Sa, Moartea Sa, învierea Sa, înălţarea Sa la cer, Biserica Sa. Toate izvorăsc din El şi se recapitulează în El. El este Cel ce face Evanghelia, Evanghelie. Fiindcă El însuşi este personificarea vie a Evangheliei şi realizarea ei. Vestea cea bună pentru fiinţele omeneşti s-a întrupat şi s-a realizat omeneşte în Hristos. El a dezlegat toate problemele spiritului omenesc în chip dumnezeieşte desăvârşit şi în chip omeneşte real, transformând în acest fel, toată lupta noastră într-o bună-vestire… Pentru că toate problemele îşi au dezlegarea lor „logosică” [logosno] şi evanghelică în întruparea lui Dumnezeu-Logosul. De aceea, principiul de bază al filozofiei „după Hristos” este: Dumnezeul-om este măsura tuturor fiinţelor şi tuturor lucrurilor. Dumnezeul-om Cel pururea viu şi mereu prezent în lumea noastră omenească, şi totdeauna accesibil tuturor. Pentru că El nu ne-a lăsat numai filozofia Lui divino-umană ci S-a lăsat pe Sine însuşi în lumea noastră pământească ca trup divino-uman şi ca viaţă divino-umană, ca Biserică. Este un adevăr empiric, că filozofia divino-umană se găseşte toată în viaţa divino-umană. Cel care trăieşte această viaţă are şi filozofia aceasta. De aceea, fiecare creştin este prin chemarea lui un filozof. Pentru că, trăind în trupul divino-uman al Bisericii, fiecare trăieşte, după măsura credinţei şi a zelului său, şi viaţa, şi moartea, şi binele, şi adevărul, şi iubirea, şi dreptatea, şi pe Dumnezeu şi omul, în acelaşi chip în care le-ar trăi Dumnezeul întrupat în Domnul nostru. Iar tocmai pentru că trăiesc la gradul maxim toate acestea, filozofii reali şi adevăraţi sunt sfinţii. Ei cunosc taina lui Dumnezeu şi a omului, a adevărului şi a binelui, a vieţii şi a morţii. De aceea, Biserica îi numeşte „filozofi sfinţi”, „filozofi ai Duhului Sfânt”. Pentru că filozofia cea „după Hristos” se dobândeşte prin viaţa sfântă, prin viaţa „după Hristos” şi numai în acest fel devine cineva filozof al Duhului Sfânt.

48. Căci în EI locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii şi sunteţi deplini întru El, Care este cap a toată domnia şi începătoria (Coloseni 2:9-10).

Toată „plinătatea Dumnezeirii” locuieşte „trupeşte” în trupul lui Hristos – Biserica. Iar creştinii, trăind în Biserică, trăiesc în plinătatea vieţii dumnezeieşti şi trăiesc toate cele ale lui Hristos ca pe ale lor proprii. Ei se umplu cu plinătatea Lui divino-umană (vezi loan 1:16; II Petru 1:3-9)… Fiindcă Biserica este „trupul Său”, ea este şi „plinirea Celui ce plineşte toate în toţi” (Efeseni 1:23)… Într-adevăr, nu există diferenţă între Hristos şi Biserică; în ea este El toate în toţi; ea este trupul Lui iar El capul ei… Numai în Biserică este omul om deplin, având tot ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Se înhristizează întreg, se divino-umanizează întreg, se esentializează întreg, întreg devine nemuritor. Dimpotrivă, în afara Bisericii, omul nu este altceva decât o formă de om, mai degrabă o umbră de om, o fantasmă, un vis şi un robot. El se simte fără conţinut, gol şi pustiu.

49. Căci [toate acestea] sunt umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Colosali 2,17).

Întreg Vechiul Testament a fost într-un fel o umbră a lui Dumnezeu-Logosul. într-adevăr, aşa cum adeseori o umbră colosală precede trupul, tot astfel umbla înainte de El întreaga lume. Toată religia Vechiului Testament e o religie a umbrei, în spatele căreia vine şi trupul ei: Dumnezeu Logosul întrupat, trupul Lui divino-uman – Biserica. Şi aşa este într-adevăr: toată lumea văzută nu este altceva decât o umbră, care precede şi vesteşte de mai înainte trupul care vine după ea, întruparea Logosului lui Dumnezeu. Numai prin întruparea Lui şi prin Biserică, trupul Său, se descoperă realitatea adevărată a lumilor zidite, conţinutul lor, sensul lor, scopul lor. În trupul divino-uman al Bisericii nu numai lumile văzute ci şi cele nevăzute îşi iau „trupul” lor, realitatea lor, cea mai continuă şi cea mai „logosică” [ najlogisnija] .

50. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu… Hristos este viaţa voastră (Coloseni 3:3-4).

„Viaţa cu Hristos în Dumnezeu”. Iată ce trebuie să fie în realitate viaţa omului. De aceea au şi fost creaţi oamenii, de aceea a şi venit Dumnezeul~om în lume şi a luat asupra Sa viaţa noastră, ca s-o conducă spre destinaţia sa dumnezeiască şi spre scopul său ultim. Aşa era viaţa noastră în rai: viaţă în Dumnezeu, „viaţă de Dumnezeu” [bogozivot]. De la început şi până la sfârşit viaţa creştinului este „viaţă în Hristos”. Şi nu numai aceasta, ci încă şi ceva mai mult, Hristos este „viaţa noastră”. Iată ce este viaţa, iată definiţia ei: hristo-viaţă. Dacă ai trăit-o, dacă o crezi şi o simţi, eşti creştin.

Partea I

Partea II

Partea III

Partea IV

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: