πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Sf. Vasile cel Mare: Chiar dacă nimeni nu stă de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria!

Sf. Vasile cel Mare (330-379 d.Hr.)

Sf. Vasile cel Mare (330-379 d.Hr.)

De ziua prăznuirii Sfîntului Ierarh Vasile cel Mare, redăm mai jos un fragment scris de minunatul ierarh ce relevă natura luptelor din interiorul Bisericii Ortodoxe purtate în a doua jumătate a secolului IV d.Hr. Chiar dacă erezia de atunci, arianismul, nu mai este actual, totuşi panerezia vremurilor noastre, ecumenismul, încearcă să potrivească Biserica de azi la duhul lumesc exact ca atunci. Să ne rugăm ca Dumnezeu să nu îngăduie să trăim asemenea lupte tulburătoare în interiorul Bisericii precum au fost cele descrise de Sfîntul Vasile…

Expunere a situaţiei Bisericii

Deci, cu ce vom asemui situaţia prezentă ?

Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou : flota (părţilor beligerante) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mînia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că în acelaşi timp corăbiile sînt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încît să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive nu mai pot fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-1 face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vînt puternic, suflînd din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele).

(În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecînd în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vînturi, împotriva atacanţilor, iar alţii (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi de dorinţa de a fi fiecare stăpîn, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vînturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încît să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cîrmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşă­toare, multe greşeli comiţîndu-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinară boală a doxomaniei, încît, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întîietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Fracţi­unea ariană, separîndu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai de mult a fi singura grupare duşmană? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Această agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decît orice furtună pe mare ?

În timpul ei, orice limită pusă de părinţi este depăşită şi dogmele sînt clătinate. (În această dispută) se cutremură şi se dărîmă toate. Căzînd unii asupra altora, sîntem doborîţi unii de alţii. Chiar dacă duşmanul nu ajunge să te lovească, însoţitorul (tău) te răneşte. Chiar dacă (duşmanul) cade lovit, tovarăşul (tău) de arme intervine. Sîntem în comuniune unii cu alţii, atîta timp cît urîm împreună pe duş­mani. Dar, îndată ce duşmanii sînt îndepărtaţi, ne şi privim unii pe alţii ca duşmani. Apoi, cine ar putea să enumere mulţimea naufragiaţilor? Unii se scufundă din (cauza) atacului duşmanilor, alţii din (cauza) complotului secret al aliaţilor, alţii din (cauza) lipsei de experienţă a conducătorilor. Biserici întregi au pierit lovindu-se de momelile ereti­cilor ca de nişte stînci şi mulţi au naufragiat de la credinţă, pentru că preluînd frînele (Bisericii) n-au înţeles să urmeze pe Mîntuitorul pînă la patimă. Tulburările pe care le provoacă conducătorii acestei lumi nu tulbură popoarele mai puternic decît orice furtună?

Într-adevăr, un întuneric apăsător şi sumbru s-a aşternut peste Bi­serici, pentru că luminătorii lumii, pe care Dumnezeu i-a pus să lumi­neze sufletele oamenilor, au fost îndepărtaţi. Şi pe cînd ne temem că totul va fi distrus, pofta de ceartă îi face să nu perceapă acest pericol. Pentru că dau mai multă importanţă nemulţumirii personale decît (faptului că poate izbucni) un război general; dorinţa de a stăpîni peste adversari este pusă înaintea folosului obştesc; satisface­rea imediată a egoismului este preferată recompenselor care se vor da mai tîrziu. De aceea, toţi, fără excepţie, fiecare cum poate, ridică mîini ucigaşe împotriva aproapelui. Ţipetele celor care se luptă între ei, îm­preună cu un vuiet nedesluşit, (provocat) de amestecul zgomotelor ne­întrerupte, au umplut deja aproape toată Biserica, ducînd la exagerări şi la alterarea dreptei credinţe.

Pentru că unii, confundînd persoanele (ajung) la iudaism, iar alţii susţinînd că firile (spirituală şi materială) se duşmănesc, sînt conduşi spre păgînism. Nici Scriptura, de Dumnezeu inspirată, nu ajunge să-i împace, nici tradiţiile apostolilor. Una este condiţia pentru a le cîştiga prietenia: să li se vorbească măgulitor. O nepotrivire de păreri este de ajuns (a constitui) motiv pentru duşmani. Asemănarea în greşeală le dă încrederea pentru participarea la rebe­liune mai mult decît orice fel de legămînt. Teolog este oricine (vor­beşte despre Dumnezeu), chiar dacă are sufletul întinat de nenumărate păcate. De aceea, inovatorii au foarte mulţi partizani. De aceea, (per­soane) de sine hirotonite, urmărind prin orice mijloc (posturile mari), îşi împart conducerea Bisericilor, ignorînd iconomia Duhului Sfînt. Şi, pe cînd instituţiile evanghelice sînt în întregime răvăşite, se observă o nedescrisă alergare după putere; fiecare dintre cei care vor să ajungă la cîrmă îşi dă silinţa să iasă în evidenţă.

Datorită acestei iubiri de stăpînire, o anarhie înfricoşătoare domneşte şi între popoare. Recomandările con­ducătorilor sînt cu totul nefolositoare şi fără rezultat, pentru că fie­care socoteşte că nu mai este obligat să dea ascultare cuiva, că fiecare crede că este chemat să conducă pe alţii.

De aceea, am considerat că este mai folositor a tăcea decît a vorbi, pentru că nu poate să se audă cuvîntul omului prin astfel de zgomote. Pentru că, dacă sînt adevărate cuvintele Eclesiastului că «în linişte se aud cuvintele înţelepţilor» [Ecl. 9,17] , este departe de a fi oportun ca în prezenta situaţie să vorbim despre acestea. Îmi amintesc apoi şi acel cuvînt pro­fetic : «Cel înţelept va tăcea în acel timp, pentru că timpul este rău» [Amos 5,13]. Şi este rău, într-adevăr, acest timp, pentru că unii pun piedici, alţii sar împrejurul celui căzut, alţii aplaudă şi nu este cel ce întinde mîna din compasiune celui care a îngenuncheat, deşi după legea veche este con­damnabil şi cel ce trece (indiferent) pe lîngă animalul duşmanului, că­zut sub povară[Ieş. 23,5]. Acum nu mai au valoare astfel (de principii). Din ce cauza? Pentru că iubirea s-a răcit peste tot şi buna înţelegere a dispărut, iar armoniei i se ignorează chiar numele. Au dispărut admo­nestările, făcute din iubire, nicăieri nu există inimă creştină, nicăieri (nu se varsă) lacrimă de compătimire. Nu vine nimeni în ajutorul celui slab în credinţă şi atîta ură s-a aprins între cei de acelaşi neam, încît fiecare se bucură mai mult de nenorocirile aproapelui decît de succesele proprii. Şi, după cum în epidemiile de ciumă aceleaşi (necazuri) suferă şi cei care respectă cu toată străşnicia regimul alimentar, pen­tru că se contaminează prin contacul cu cei infectaţi de boală, la fel şi acum (noi) toţi sîntem purtaţi ca de o ciumă, de duhul de ceartă care ne-a cuprins sufletele de zelul celor răi. De aceea, pe cînd judecători neiertători şi cruzi stau (să judece) pe cei ce greşesc, judecători ne­drepţi şi răuvoitori stau să judece faptele celor buni. După cît se pare, atît (de mult) s-a sălăşluit răul în noi, încît am devenit mai fără de minte decît animalele; pentru că dacă acelea fac împreună cu cele de aceeaşi rasă o turmă, noi purtăm războiul cel mai nenorocit împotriva alor noştri.

Deci, pentru toate acestea trebuie să tac, însă iubirea m-a atras de partea cealaltă, ea care nu caută folosul personal şi pre­tinde (omului) să învingă orice greutate (impusă) de timp şi de împre­jurări. Apoi, tinerii (aruncaţi în foc) în Babilon ne-au învăţat că, chiar dacă nimeni nu există de partea bunei credinţe, se cuvine să ne facem datoria. Ei, din mijlocul flăcării, lăudau pe Dumnezeu fără a lua în seamă mulţimea celor care dispreţuiau adevărul — şi trei fiind, se sprijineau reciproc. De aceea, nici pe noi nu ne-a înfricoşat mulţimea duşmanilor, ci, punîndu-ne nădejdea în ajutorul Duhului, am predicat adevărul cu toata îndrăzneala. De altfel, ar fi cel mai rău lucru dintre toate ca, pe cînd cei care defaimă pe Duhul să-şi ia curajul a înfrunta dreapta credinţă cu atîta uşurinţă, noi, cei ce avem un astfel de apără­tor, să ne temem a sluji învăţătura pe care am primit-o de la părinţi pe calea Tradiţiei

 Sursa: Despre Sfîntul Duh, Scrieri III, IBMBOR, 1988, pg. 89-92

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: