πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Ecleziologie

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V)

41. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinătatea (Coloseni 1:19).

„A binevoit ca în El să locuiască toată plinătatea” – „toată plinătatea” Vieţii, a Adevărului, a Iubirii, a Veşniciei şi a tot ce poate fi închipuit ca dumnezeiesc; încă şi „toată plinătatea” a tot ceea ce este creat, pentru că toate cele create „în El îşi au subzistenţa”. De aceea, Dumnezeul-om este atoateplinătatea. Şi această atoateplinătate locuieşte necontenit în trupul divino-uman, în Biserică, pentru că El este în întregime în ea şi ea este în întregime în El. Fiecare mădular al Bisericii simte această atoateplinătate ca pe a sa proprie şi nu-i mai trebuie nimic altceva pentru că, având pe Domnul Iisus Hristos, el are toate, are tot ceea ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Această atoateplinătate divino-umană nu are nimic comun cu teoriile filozofice despre „pleroma universală”, pentru că toate aceste teorii sunt idei abstracte şi scheme neînsufleţite. Atoateplinătatea divino-umană este realitatea vie, empirică, viabilă, divino-umană. Această realitate poate să o trăiască orice om care se încorporează ca şi celulă vie în Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

31. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor întru totul (Efeseni 5:23-24).

În Biserică, Dumnezeu este pentru om toate în toţi… Biserica este cea mai desăvârşită organizare fiindcă este organismul cel mai desăvârşit, un organism divino-uman. În ea, Dumnezeu şi omul se unesc într-un organism divino-uman spiritual plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Omul se supune întru totul de bună voie lui Dumnezeu, se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte creşterea lui Dumnezeu” – ajungând „bărbat desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos” (Coloseni 1:10; Efeseni 4:13) – dar nu încetează a fi om. Toate au loc aici în spiritul simbiozei divino-umane, al convieţuirii divino-umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman şi al plinătăţii divino-umane. De aceea, Biserica este singura comunitate adevărată. În ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, dar în vederea acestui scop şi unul şi alta primesc puterile de la Hristos, Care este cap în acelaşi timp şi al comunităţii ca totalitate, şi al fiecărui om ca persoană. Din acest motiv, în afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane.

32. Ca să o sfinţească curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… (Efeseni 5:26).

Pentru ce a venit Hristos în lume? Pentru Biserică, pentru ca să întemeieze în El şi pe El Biserica, trupul Său divino-uman, în care trăieşte cu toată plinătatea desăvârşirilor Lui dumnezeieşti, sfinţind-o pe ea şi pe toţi cei „concorporali” cu ea, mântuindu-i astfel de păcat, de moarte şi de diavol (vezi Coloseni 1:12-29)… Mântuirea este o îndoită lucrare: sfinţire şi curăţire. Ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică şi cu Biserica („ca să o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei în cuvânt”), o face Biserica pentru fiecare membru al ei. Pentru că fiecare membru al ei trăieşte toată viaţa ei ca pe propria lui viaţă, repetă toată viaţa ei, se înfăţişează ca o Biserică în mic.

33. Şi să şi-o înfăţişeze sieşi Bisericii slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:27).

Pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată”. Ca să o facă astfel, El a adus şi a întrupat în ea trupul Său, întregul său Ipostas divino-uman, toată viaţa Sa şi toată lucrarea Sa divino-umană. În cea mai curată faţă a ei, Biserica este toată El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. De aceea, Biserica nu are „pată sau zbârcitură sau ceva din acestea”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (III)

21. Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea de Tatăl într-un Duh (Efeseni 2:18).

Prin iconomia mântuirii Lui, Dumnezeul-om ne-a deschis nouă tuturor calea pentru „apropierea” noastră de Dumnezeirea Treimică (vezi Romani 5:1-2; Efeseni 3:12; I Petru 3:18). În această iconomie divino-umană, mântuirea este săvârşită de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Aceasta este legea supremă în trupul divino-uman al Bisericii, legea supremă în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui mădular al ei. Ce este mântuirea? Este viaţa în Biserică. Şi ce este viaţa în Biserică? Este viaţa în Dumnezeul-om. Şi ce este viaţa în Dumnezeul-om? Este viaţa în Sfânta Treime, pentru că Dumnezeul-om este a doua Persoană a Prea Sfintei Treimi, pururea de-o-fiinţă şi de-o-viaţă cu Părintele cel fără de început şi cu Duhul cel de-viaţă-făcător (vezi Ioan 14:6-9; 16:23,26; 15:24-26; 16:7,13-17; 17:10-26). Astfel, mântuirea este în realitate viaţa în Sfânta Treime. Cu alte cuvinte, mântuirea este lupta îmbisericirii şi bisericizării prin har [blagodatni podvig ucrkvljenja i ocrkvljenja], a încorporării în Dumnezeul-om şi a divino-umanizării [ubogocovecenja i obogocovecenja], a intrării în comuniunea Sfintei Treimi şi a treimizării [mtrojicenja i otrojicenja]. Toate în Biserică sunt şi divino-umane şi treimice. Prin Dumnezeul-om toate sunt de-a pururea conduse spre Dumnezeirea Treimică.

22. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori pentru un timp, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2:18-22).

Biserica este un „edificiu” spiritual, a cărui piatră unghiulară este Dumnezeul-om Hristos şi a cărui temelie sunt apostolii şi profeţii. În întregul lui, el creşte prin Hristos şi pe Hristos prin puterile şi energiile Lui creatoare divino-umane. În Biserică, Hristos este prezent peste tot. El este şi apostolia apostolilor, şi profeţia profeţilor, şi sfinţenia sfinţilor, şi credinţa credincioşilor, şi iubirea celor ce iubesc, şi dreptatea drepţilor, şi blândeţea celor blânzi, şi smerenia celor smeriţi; El este toate în toţi în fiecare din cei care se luptă şi se mântuiesc. Creştinii sunt „pietre vii”, zidite în edificiul spiritual al Bisericii (vezi I Petru 8:5), adică pururea împreună „cu toţi sfinţii”, pe temelia apostolilor şi a profeţilor (vezi I Corinteni 3:9-17). Fiindcă este cu neputinţă să aparţină cineva lui Hristos şi să devină „casnic al lui Dumnezeu”, fără ca să trăiască laolaltă „cu toţi sfinţii” şi să creadă, să cugete şi să simtă în chip sobornicesc cu apostolii, cu profeţii şi cu ceilalţi sfinţi. Citește mai mult din acest articol

Sf.Grigorie Dialogul, Papa Romei: Scrisoare despre supremaţia episcopală

1.      Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, şi cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.

2.      Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: „Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea” (Rom. 11:13); atunci când spunea în altã parte: „Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeşte pe fiii sãi” (I Tes. 2:7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelaşi timp smeriţi cu duhul şi credincioşi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în aşa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate şi înãlţarea noastrã sã nu fie trufie.

3.      Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în oraşul Constantinopol şi s-a strãduit sã ia titlul de „universal”. De îndatã ce predecesorul meu a luat cunoştinţã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãţii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.

4.      Am avut grijã sã adresez Sanctitãţii Voastre copii ale acestor scrisori. Cât priveşte diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãraţi pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãşeascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror copii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop – într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei – era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai uşor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Maximovici: Biserica este trupul lui Hristos

El (Hristos) este capul trupului, al

Bisericii” (Col. 1:18), „Care este trupul

Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi

(Efeseni 1:23)

Nu o singură dată, în Sfînta Scriptură, Biserica este numită Trupul lui Hristos. „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi…, pentru trupul Lui, adică Biserica” (Col. l:24), scria despre sine Sfîntul Apostol Pavel. Apostolii, proorocii, binevestitorii, păstorii şi învăţătorii – ne spune tot el – sunt daţi de Hristos „la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:12).

În acelaşi timp, în Trupul şi Sîngele lui Hristos se transformă pîinea şi vinul la dumnezeiasca Liturghie şi credincioşii se împărtăşesc cu ele. Aşa a rînduit Însuşi Hristos, Care i-a împărtăşit pe apostolii Săi la Cina cea de taină, spunîndu-le: „Luaţi, mîncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sîngele Meu, al Legii celei noi” (Matei 26:26-28).

Cum se poate ca, în acelaşi timp, Trupul lui Hristos să fie şi Biserica, şi Sfintele Taine? Cum se poate ca, în acelaşi timp, credincioşii să fie mădulare ale Trupului lui Hristos – Biserica – şi, totodată, să se împărtăşească cu Trupul lui Hristos în Sfintele Taine?

În ambele situaţii, denumirea „Trupul lui Hristos” nu este folosită în sens figurat, ci în sensul cel mai propriu şi real al acestui cuvînt. Noi credem că Sfintele Taine, păstrînd înfăţişarea pîinii şi a vinului, sunt adevăratul Trup şi adevăratul Sînge al lui Hristos. De asemeni, credem şi mărturisim că Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, venind în lume să-i mîntuiască pe păcătoşi, a devenit Om adevărat şi carnea Lui, primită de la Fecioara Maria, a fost carne omenească adevărată; credem că, cu trupul şi cu sufletul, Hristos a fost Om adevărat, asemenea întru toate celorlalţi oameni, afară de păcat, rămînînd în acelaşi timp şi Dumnezeu adevărat. Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a împuţinat şi nu Şi-a schimbat firea dumnezeiească la întrupare, după cum nici firea omenească nu s-a schimbat, ci şi-a păstrat în întregime însuşirile ei omeneşti. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole Ecleziologice (II)

11. De aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, dar iubire nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare (I Cor. 13:1-13)

Iubirea despre care vorbeşte Apostolul Pavel este iubirea lui Hrisos; este iubirea pe care Însuşi Domnul a numit-o: „iubire nouă”, iar porunca privitoare la ea, „poruncă nouă”. Ea se deosebeşte de orice altă iubire a lumii noastre omeneşti. Toată „noutatea” acestei iubiri constă în faptul că ea ne impune să iubim aşa cum iubeşte Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13:34). Iubirea „nouă”, divino-umană, face ca Noul Testament să fie veşnic nou. O personificare a acestei iubiri o constituie Însuşi Dumnezeul-om Hristos. El Însuşi a dat mărturia şi asigurarea mesajului fundamental al Noului Testament: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4:16). Dar Hristos nu este numai un Dumnezeu-Iubire, este Însuşi „Dumnezeul iubirii” (II Cor.13:11). De aceea, o iubire cu adevărat dumnezeiască şi veşnică este numai cea care izvorăşte din El, Dumnezeul-om.

12. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Fără numai dacă sunteţi netrebnici (II Cor. 13:5)

Fără îndoială, noi ne mîntuim numai ca mădulare vii şi organice ale trupului divino-uman al Mîntuitorului, adică al Bisericii: ale Bisericii celei sfinte, ale Bisericii celei apostolice, ale Bisericii celei soborniceşti. Pentru că Biserica nu este altceva decît întreaga viaţă divino-umană a lui Hristos, prelungită în toate veacurile şi în toată veşnicia. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole Ecleziologice (I)

1. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos (I Cor. 1:3)

Ce este Harul? – Harul sunt acele energii dumnezeieşti pe care Preasfînta Treime le oferă Bisericii pentru mîntuirea oamenilor de păcat, de moarte şi de diavol, precum şi pentru viaţa lor veşnică în Dumnezeul Cel Întreit Ipostatic.

2. Mărturia lui Hristos s-a adeverit întru voi (I Cor. 1:6)

Despre ce mărturie este vorba? – Este vorba despre Dumnezeu ca Treime, despre Dumnezeul-om ca Mîntuitor, despre om ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, despre Biserică ca trup divino-uman, despre mîntuire ca divino-umanizare, despre orice făptură ca şi creatură care are asupra ei pecetea „logosităţii” lui Hristos.

3. Credincios este Dumnezeu prin Care aţi fost chemaţi la comuniune cu Fiul Său, Iisus, Domnul nostru (I Cor. 1:9)

Comuniunea noastră cu Hristos Mîntuitorul constituie mîntuirea; comuniunea cu El ca Sfinţitor este sfinţenia; comuniunea cu El ca Dumnezeu este îndumnezeirea; comuniunea cu El ca Nemuritor este nemurirea; comuniunea cu El ca Înviat este învierea; comuniunea cu El ca Înălţat este înălţarea la cer şi şederea pe scaun de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

4. Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să spuneţi acelai lucru şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere (I Cor. 1:10)

Creştinii pot să spună toţi acelaşi lucru, atunci cînd au aceleaşi simţăminte, aceleaşi gînduri, aceleaşi trăiri. Iar lucrul acesta îl realizează atunci cînd îşi unesc sufletul lor cu sufletul sobornicesc al Bisericii, inima lor cu inima sobornicească a Bisericii (vezi Faptele Apostolilor 4:32), mintea lor cu mintea sobornicească a Bisericii şi gîndul lor cu gîndul sobornicesc al Bisericii. Atunci ei şi gîndesc şi simt şi „vorbesc” prin sufletul sobornicesc al Bisericii, prin inima ei sobornicească şi prin gîndirea ei sobornicească. Citește mai mult din acest articol

Sf.Justin Popovic: Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atît de strîmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pămînt se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de „molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pămînt, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpîndul său duh? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adînc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atît nemurirea cît şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atît de demult încît acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici „dumnezeii transcendentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului. Citește mai mult din acest articol

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

În congresul profesorilor Facultăţilor de Teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui Decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge. Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă.

Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe.

Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor? Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 600 (630). La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi. Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Citește mai mult din acest articol