πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Ecumenism

Sf. Ioan Gură de Aur despre anatemă

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347-407 d. Hr.)

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347-407 d. Hr.)

Cuvine-se să ne învăţăm a nu aduce sub blestem
nici pe cei vii, nici pe cei morţi

1. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaşte pe Dumnezeu, şi v-am vorbit pe cît se poate arătîndu-vă cu texte din Scriptură şi cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeieşti este cu totul de nepătruns chiar şi puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească şi fericită. Cu toate acestea, noi, care ducem o viaţă uşuratică şi stricată, noi, care ne lăsăm robiţi de tot felul de păcate, căutăm să cunoaştem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Avînd ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată şi dorinţa de a afla slavă deşartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gîndim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieştii Scripturi şi Părinţilor, ci, tîrîţi ca de un şuvoi de apă de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atît de mare.
Dar iată, să vă vorbesc acum şi cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frîu prin aceasta gurilor celor neînfrînate şi să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întîmplare, de acest cuvînt. Citește mai mult din acest articol

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Cuv.Antonie Hrapoviţki

Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:

– Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.

– Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.

– Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.

Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:

– Ţi-a plăcut Coranul?

– Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament? Citește mai mult din acest articol

Sf.Serghie de Radonej arată nedreptatea sinodului unionist de la Florenţa

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se afla tipărita carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se află şi aceasta: “După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei şi preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească (ereziile romano-catolicilor – n.s.), s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini.

Un prezbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urma din dreapta credință şi era numele prezbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniță şi în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tverschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mâhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcându-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreapta şi zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli şi poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, şi cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristați, caci eu sunt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat prezbiterul: “Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreuna călătorului său, Toma, cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrabă prin dumnezeiescul acoperământ şi cu rugăciunile apărătorului său, cuviosului Serghie, sănătoși şi fără de bântuială în părţile Rusiei. Citește mai mult din acest articol

Sf.Varlaam al Moldovei: Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei

DOCUMENT DOMNESC

Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urmă ale Moldovei, de la mitropolitul Varlaam

  • După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă dreapta credinţă.
  • Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi [socotite a fi, n.a.] o urâciune şi o urgie în faţa lui Dumnezeu.
  • Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
  • Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase.
  • La vremea din urmă, o fiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
  • Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o ruşine, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii.
  • Vor defăima obiceiurile creştineşti, dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sângele creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
  • Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.
  • Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru ne mai întâlnit în curgerea timpului în Moldova.
  • Biserica strămoșească va fi rușinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujba veşnică, vor lepăda sfântul chip şi făgăduința înaintea lui Hristos, dedându-se la viața lumeasca dinainte. Citește mai mult din acest articol

Sf.Grigorie Dialogul, Papa Romei: Scrisoare despre supremaţia episcopală

1.      Grigorie cãtre Evloghie, Episcop al Alexandriei, şi cãtre Anastasie, Episcop al Antiohiei.

2.      Atunci când Predicatorul prin excelentã spunea: „Atât timp cât voi fi Apostol al neamurilor, voi slãvi slujirea mea” (Rom. 11:13); atunci când spunea în altã parte: „Noi am fost blânzi în mijlocul vostru precum o doicã îngrijeşte pe fiii sãi” (I Tes. 2:7), el ne lasã nouã, celor care vom veni dupã el, exemplul de a fi în acelaşi timp smeriţi cu duhul şi credincioşi în a pãstra cu cinste demnitatea Cinului nostru, în aşa fel încât smerenia noastrã sã nu fie timiditate şi înãlţarea noastrã sã nu fie trufie.

3.      Acum opt ani, când încã trãia Pelaghie, predecesorul nostru de sfântã pomenire, confratele nostru, coepiscopul Ioan, profitând de ocazia ivirii unei alte probleme, a întrunit un sinod în oraşul Constantinopol şi s-a strãduit sã ia titlul de „universal”. De îndatã ce predecesorul meu a luat cunoştinţã de aceasta, el a trimis scrisori prin care, în virtutea autoritãţii sfântului apostol Petru, a anulat actele acelui sinod.

4.      Am avut grijã sã adresez Sanctitãţii Voastre copii ale acestor scrisori. Cât priveşte diaconul care, dupã obicei, se alãturã suitei Prea Cucernicilor Împãraţi pentru problemele eclesiale, Pelaghie i-a interzis sã se împãrtãşeascã la slujbã împreunã cu sus-numitul nostru coepiscop. Urmând predecesorului meu, am scris coepiscopului nostru scrisori ale cãror copii am considerat cã trebuie sã vi le trimit Fericirii Voastre. Principalul nostru scop – într-o problemã care, din cauza trufiei ei, tulburã Biserica pânã în strãfundurile ei – era sã-i amintim duhului fratelui nostru de modestie, pentru ca, dacã n-ar voi sã cedeze nimic din tãria trufiei lui, sã putem mai uşor, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, sã aflãm mijloacele de a-l corecta sever. Citește mai mult din acest articol

Sf.Irineu al Lyonului: Ereticii nu urmează nici Scriptura şi nici Tradiţia

1. Căci atunci cînd ei sunt acuzaţi de Scripturi, ei se întorc şi contestă Scripturile, lucru care nu e corect şi nu au nicio autoritate să o facă, şi prin aceasta arată că sunt ambigui şi că adevărul nu şi-l extrag din ele15, pentru că nu ştiu Tradiţia (nesciant Traditionem) [16].

Iar dacă pretind că adevărul nu ni s-a transmis nouă prin documente scrise (per literas traditam) [17], ci prin viu grai (per vivam vocem) [18], atunci le spune Pavel:

„Noi spunem înţelepciunea celor care sunt desăvîrşiţi şi nu înţelepciunea acestei lumi” (I Cor. 2, 6).

Dar aceştia îşi revendică înţelepciunea din tot felul de ficţiuni (fictionem) [19] inventate de către ei. Căci după părerea lor, exista un adevăr în timpul lui Valentin, altul în timpul lui Marcion, altul în timpul lui Cerint şi altul în timpul lui Vasilide sau alţii ca ei, care n-au spus nimic despre mîntuire. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Seraphim Rose: Cum nu trebuie citiţi Sfinţii Părinţi

S-au spus destule în legătură cu seriozitatea şi sobrietatea cu care trebuie să abordăm studiul Sfinţilor Părinţi. Dar tocmai superficialitatea omului secolului XX, care nu ia în serios nici cele mai nobile subiecte, datorită obiceiului său de “a se juca cu ideile” – obicei practicat de cărturarii universităţilor – ne determină să ne apropiem cu minuţiozitate de obişnuitele greşeli săvîrşite de aşa-zişii creştini ortodocşi [creştini doar cu numele – n. tr.] care cercetează învăţătura Sfinţilor Părinţi. Va fi nevoie aici să cităm nume şi publicaţii pentru a cunoaşte exact cursele în care mulţi au căzut deja. Această cercetare ne va permite să vedem mult mai clar cum nu trebuie să-i abordăm pe Sfinţii Părinţi.

a) Prima cursă: diletantismul

Groapa aceasta în care cad cei mai superficiali dintre cei interesaţi de teologia sau spiritualitatea ortodoxă se găseşte în special în adunările “ecumenice” şi în tot soiul de conferinţe, “refugii” şi alte asemenea. Întîlniri ca acestea sunt specifice Frăţiei englezeşti a Sfinţilor Alban şi Serghie, aşa cum reiese din periodicul lor, Sobornost. Spre pildă, putem citi textul unui discurs al unui presupus cleric despre Părinţii Deşertului: “Părinţii Deşertului pot juca un rol extrem de important pentru noi. Ei pot fi pentru noi toţi un loc minunat pentru o întîlnire ecumenică” . Cum se poate ca vorbitorul să fie atît de naiv încît să nu ştie că Părintele pe care el doreşte să-l studieze va fi, ca şi ceilalţi Părinţi, îngrozit să afle că cuvintele lui sunt folosite pentru a învăţa arta rugăciunii pentru heterodocşi? La asemenea întîlniri “ecumenice” una dintre regulile de politeţe despre care heterodocşii nu au cunoştinţă este că prima condiţie pentru studierea Părinţilor este aceea de a avea aceeaşi credinţă ca şi Părinţii Ortodoxiei. Fără această condiţie prealabilă, toată învăţătura despre rugăciune şi dogme rămîne doar o amăgire, un mijloc pentru o altă scufundare a ascultătorului heterodox în propriile-i erori. Acest lucru nu este corect faţă de ascultător; nu este nici o dovadă de seriozitate din partea vorbitorului; este exact modul cum nu trebuie să începem studiul sau să-i învăţăm pe alţii despre Sfinţii Părinţi. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzînd propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicînd că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrînării. Apollinarie era stăpînit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfîntul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Serafim Rose: Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu: (1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.; (2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atît bune cît şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească. Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfînta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfîntului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rînd un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpînirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfîrşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Sinaitul sau Sfîntul Grigorie Palama, iar cîteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcînd un contrast izbitor cu secolul XIX cînd, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor). Citește mai mult din acest articol

„Achindin, care a rostit cuvinte hulitoare împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să fie anatema!”

Din viaţa Sf.Sava Vatopedinul, scrisă de Sf.Filothei Kokinos (sec.XIV), ucenicul Sfîntului Sava

Vedenia aceasta a avut-o Sfîntul Sava în vremea cînd era nelămurit în legătură cu problema apărută atunci, a ereziei lui Achidin. (Cuvintele în ghilimele sunt ale Sfîntului Sava, celelalte sunt ale Sfîntului Filothei)

„Era noapte şi mă rugam mult. Am făcut rugăciune neîntreruptă şi stăruitoare pentru problema aceasta. Timpul trecea şi apăreau zorii. La un moment dat mi s-a părut că am adormit. Dar nu era somn, ci o amorţeală a simţurilor trupeşti, care-mi ţinea mintea între somn şi veghe.

Se făcea că stau într-o biserică spaţioasă şi măreaţă. Un cor strălucitor de arhierei a ieşit din altar cu mult fast şi strălucire. Îndată ce au ieşit pe uşile împărăteşti, n-au urmat toţi acelaşi drum, ci s-au despărţit în două, ca un rîu. Jumătate au completat spaţiul din dreapta, înconjurîndu-l. Au început de la stîlpul porţii împărăteşti şi au continuat să stea drepţi şi măreţi în faţa sfintelor icoane. Stăteau spate în spate, lipiţi, aşezaţi ca într-un lanţ. Cealaltă jumătate s-a aşezat la fel, în spaţiul din stînga.

Un respect negrăit stăpînea pretutindeni. Toţi erau gînditori, toţi cugetau, toţi se concentrau. Totodată acolo se afla o mare mulţime de oameni. Cu toţii îi priveam pe arhierei cu teamă şi respect.

Atunci am văzut pe cineva care semăna cu un diacon, ieşind singur din acel altar. Strălucitor şi luminos la chip şi la veşminte, părea un înger venit să aducă porunci minunate. În mînă ţinea o carte, gata să citească ce scria în ea. S-a înclinat în dreapta şi în stînga în faţa celor prezenţi, a păşit drept şi a urcat pe scările amvonului. Mai întîi a tăcut puţin şi a atras toate privirile asupra lui, cum era firesc. Astfel i-a făcut pe ascultători să fie şi mai atenţi. O tăcere adîncă stăpînea încă pretutindeni. Atunci a deschis cartea – ce privelişte înfricoşătoare! – şi a spus: „Achindin, care a rostit cuvinte hulitoare împotriva Bisericii lui Dumnezeu, al doilea Iuda, trădătorul evlaviei, al doilea Arie, sfîşiind ca şi acela Biserica lui Hristos, apostatul, vrăjmaşul şi războinicul vădit al adevărului, să fie anatema!” Citește mai mult din acest articol

Sf.Vasile cel Mare: Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala!

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor aflate în război) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mînia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încît să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vînt puternic, suflînd din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecînd în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vînturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpîn, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vînturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încît să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cîrmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţîndu-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinara boală a doxomaniei (n.n. mania gloriei, a părerii de sine), încît, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întîietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană (este vorba despre eresul arian), separîndu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşman? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Aceasta agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decît orice furtună pe mare? Citește mai mult din acest articol

Epistola enciclică către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească (1848)

Epistola encilcică, către ortodocşii cei de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.

Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, Către Răsăriteni.

Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi ai noştri, sfinţiţilor Arhierei, preacucernicului cler din jurul lor, şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate cele bune şi de mântuire de la Dumnezeu.

Trebuia ca evanghelica propovaduire, sfântă şi dumnezeiască, a răscumpărării noastre, de către toţi aşa neschimbată să se vestească, şi în veci aşa curată să se creadă, precum au descoperit-o dumnezeieştilor şi sfinţilor săi Ucenici Mântuitorul nostru, Care pentru aceasta S-a deşertat pe sine, chip de rob luând (Filip. 2, 7), pogorându-Se din sânurile părinteşti şi dumnezeieşti; şi, iarăşi, mereu la fel precum aceia, făcându-se martori văzători şi auzitori, ca nişte trâmbiţe puternice în toată lumea au răsunat-o – căci în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Ps. 18, 4; Rom. 10, 18); şi, în sfârşit, aşa neatinsă, cum de obşte ne-au învăţat-o atâţia şi atât de mari de Dumnezeu purtători Părinţi ai Bisericii Soborniceşti, cei de la marginile pământului, care aceleaşi graiuri le-au repetat, şi până la noi în Sinoade şi fiecare în parte au învăţat. Ci precum odinioară în Eden începătorul răutăţii, vrăjmaşul cel înţelegător al mântuirii oamenilor, luând cu viclenie chip de sfetnic folositor, l-a făcut pe om călcător poruncii celei dumnezeieşte încunoştiinţate, tot astfel, amăgind pe mulţi din când în când şi în Edenul cel înţelegător, Biserica lui Dumnezeu, şi unelte ale sale pe aceştia făcând, amestecând veninul ereziei în izvoarele cele limpezi ale învăţăturii ortodoxe, adapă pe mulţi nevinovaţi care vieţuiesc fără pază, neluând seama la cele ce s-au auzit (Evr. 2, 1) şi cele vestite de Părinţii lor (A Doua Lege 32, 7) potrivit Evangheliei şi pururea la fel cu Dascălii cei de mai inainte; şi socotind neîndestulător spre mântuirea lor sufletească cuvântul cel grăit şi scris al Domnului şi mărturisirea Bisericii celei de totdeauna, urmăresc nelegiuire nouă şi înnoiri, ca la îmbrăcăminte, şi desfăşoară în toate chipurile învăţătura evanghelică cea de ei stricată.

2. De aici dar ereziile cele mult sfâşiate şi îngrozitoare, cu care Biserica Sobornicească, primind chiar din scutecele ei toată armarea lui Dumnezeu, şi apucând şi sabia Duhului, care este graiul lui Dumnezeu (Efes. 6, 13-17), nevoită a fost să se războiască, şi împotriva tuturor a biruit până azi, şi va birui în toţi vecii, după toată lupta mai strălucită şi mai puternică arătându-se. Citește mai mult din acest articol

Fragment din cartea Înfruntarea jidovilor, scrisă de ieromonahul Neofit (1803)

Întrebarea întîi

Dumnezeu Tatăl Însuşi zice către Avraam: „Şi voi pune legătura Mea semnul tăierii împrejur, întru tine şi întru seminţia ta după tine, să fie legătură pînă în veci” (Facere 17;60,13). Adică pînă la sfrîşitul lumii. Şi Hristos al vostru zice că El n-a venit să strice Legea; pentru ce dar voi, creştinii, nu păziţi tăierea împrejur şi stricaţi legea lui Moise?

Răspuns

Ascultă, o jidovule, bine a zis Moise de voi: „Şi n-a dat Domnul Dumnezeu vouă inimă să ştiţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, pînă în ziua de astăzi” (Deuteronom 29,43). Şi adevărat numai simţirile trupeşti le aveţi, dar cu cele duhovniceşti sunteţi morţi. Cum zice Isaia (65,15): „Şi pe tine te va omorî Domnul Dumnezeu”.

Cum nu ai tu, hahamule, atîta înţelegere, dacă cuvîntul „pînă în veci” tu îl tîlcuieşti „pînă în sfîrşitul lumii”?

Iar unde zice David: „În toate zilele bine Te vor cuvînta şi vor lăuda numele Tău în veac; şi în veacul veacului” (Psalmul 144,2).

Iar Sirah zice: „Bine să cuvînteze tot truul numele cel sfînt al Lui în veac şi în veacul veacului” (Sirah 2,22)

Pînă cînd dar se înţeleg acele trei veacuri, dacă un veac se înţelege pînă la sfîrşitul lumii?

Arătat este că cuvîntul singur „în veac” nu înseamnă „pînă la sfîrşitul lumii”, ci pînă la o vreme îndelungată. Şi cuvîntul „în veac şi în veacul veacului” este mai îndelungat, sau poate că pînă la sfîrşitul lumii, cum puţin mai jos voi scrie pe larg.

Să vedem la cartea a doua a lui Moise unde învaţă Moise pe jidovi dreptăţile: „De vei cumpăra un rob jidov, şase ani să slujească ţie. Iar în al şaptelea an să iasă slobod; de va veni singur fără de muiere, singur să iasă, iar de va veni cu muiere, cu muiere să iasă, iar de-i va da lui stăpînul muiere şi va naşte copii, muierea cu copii să rămînă la stăpînul său şi el singur să meargă slobod. Citește mai mult din acest articol

Sf.Maxim Grecul despre unirea cu catolicii

Cuvînt împotriva lucrării mincinoase a lui Nicolae neamţul – despre unirea ortodocşilor cu latinii*

Acest Nicolae Bulev a trăi multă vreme în oraşul izbăvit de Dumnezeu, Moscova, în zilele binecinstitorului împărat, marelui cneaz Vasili Ioanovici al întregii Rusii (1505-1533), şi s-a bucurat de mare cinste din partea acestui împărat pentru iscusinţa lui de medic. Însă el a scris, cu scop viclean, un cuvînt plin de toată făţărnicia, despre unirea credinţei greceşti cu cea romană. În acest cuvînt, el laudă cu viclenie credinţa noastră, iar ereziile latine, din pricina cărora noi neam despărţit de ei, le-a ascuns, vicleanul, şi nu a scris nimic despre ele. Însă călugărul Maxim (1480-1556), aflînd despre lucrarea lui înselătoare, s-a înarmat împotriva uneltirilor lui cu harul Sfîntului Duh şi a scris acest cuvînt:

„Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, la mulţimea celorlalte porunci şi învăţături mîntuitoare ale Sale, prin care ne îndrumă pe noi, cei ce credem în El, pe calea cunoaşterii neclintite şi neîntinate a lui Dumnezeu, a adăugat şi aceasta, zicînd: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt.7,15). De aceea, Iubitorul de oameni, învăţîndu-ne cum să îi recunoaştem şi să ne păzim nevătămaţi de ei, adaugă: După roadele lor îi veţi cunoaşte.

El îi numeşte prooroci mincinoşi pe învăţătorii mincinoşi, adică pe ereticii care vorbesc din pîntecele lor (din cuget trupesc), iar nu după Legea Evangheliei şi după teologie, şi care, prin propriile lor cuvinte sirete, amăgesc inimile oamenilor simpli. Roadele lor sunt nu numai faptele şi cuvintele lor, ci şi învăţătura lor răstălmăcită, ascunsă în adîncul scrierilor lor.

La fel ca şi Mîntuitorul, vesteşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel vorbind despre aceiaşi prooroci mincinoşi în a doua Epistolă către Corinteni. Iată ce zice: Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor.11,13). Ca unii ca aceştia este şi linguşitorul Nicolae neamţul, care a trăit mulţi ani în mijlocul bine-credinciosului popor rus şi s-a străduit prin toate mijloacele să-l abată de la credinţa cea ortodoxă primită de la strămoşii săi. În rîndul celorlalte fapte viclene ale lui se numără şi faptul că a scris cuvîntul despre unirea ruşilor cu latinii, silindu-se să arate că atît credinţa unora, cît si a celorlalţi este una şi aceeaşi. Citește mai mult din acest articol