πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Islam

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Cuv.Antonie Hrapoviţki

Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:

– Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.

– Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.

– Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.

Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:

– Ţi-a plăcut Coranul?

– Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament? Citește mai mult din acest articol