πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Mărturisirea Credinţei

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Scrisoarea 553

Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara

 Ce frumoasă e epistola nobleţei tale, pe de-o parte, dic­tată în limba ţinutului tău, pe de alta, revărsîndu-se de multul har al smeritei cugetări şi, ceea ce e uimitor, avînd un mod de a spune lucrurile neobişnuit, ca şi cum ar avea ceva dăruit de Dumnezeu pe dinăuntru. Însă de unde, fi­ind noi păcătoşi, este atît de mare credinţa ta şi revărsarea ta evlavioasă faţă de noi? Ori [poate faci aceasta] pentru ca să ne fie cunoscută şi nouă care şi ce fel de evlavie ai, atrăgînd la ea împreună cu tine, ca pe o mîncare pusă pe o masă dumnezeiască, şi pe domnul şi capul tău [soţul], dar şi pe doamnele surori?

Prin urmare, în acest fel este dumnezeiesc de încîntă­toare epistola voastră şi pune în valoare şi mai frumos tră­săturile dreptei voastre credinţe. Dar eu nu sunt destoinic în a vă spune să vă dăruiţi cu totul smereniei mele[1]. Citește mai mult din acest articol

Anunțuri

Sf. Teodor Studitul: Poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei!

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Scrisoarea 425

Logofătului Pantoleon

Virtutea altora ni s-a făcut cunoscută din auzite, dar a ta, preacinstitul meu stăpîn, [ni s-a făcut cunoscută] mai întîi prin vedere iar acum ajunge, din auzite, pînă la capătul pămîntului în care ne aflăm[1]. Şi care e motivul? Fi­indcă a îndrăznit duhovniceasca ta gură să grăiască înţe­lepciunea lui Dumnezeu, cuvintele adevărului spre folo­sul şi mîntuirea şi a sufletului tău, şi a oricărei Biserici de-a noastră. Şi fericit eşti şi binecuvîntat e numele tău şi te laudă toţi cei drept credincioşi care aud [de tine]. Şi cu­nună de haruri este pe cinstitul tău creştet şi lanţ de aur pe sfinţitul tău gît, fiule al ascultării, odraslă a luminii, odor al dreptei credinţe. Acestea zice Domnul: „Deschide gura ta şi o voi umple pe ea, fiindcă ai ascultat glasul Meu” (cf. Ps. 80, 9). Căci poruncă a Domnului este a nu tăcea în vremea primejduirii credinţei. Căci zice: „Grăieşte şi nu tăcea” şi: „Dacă se va da deoparte nu va binevoi su­fletul Meu întru el” (Avac. 2, 4) şi: „Dacă aceştia vor tă­cea, pietrele vor striga” (Lc. 19, 40). Citește mai mult din acest articol

Sf. Ioan Gură de Aur despre anatemă

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347-407 d. Hr.)

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347-407 d. Hr.)

Cuvine-se să ne învăţăm a nu aduce sub blestem
nici pe cei vii, nici pe cei morţi

1. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaşte pe Dumnezeu, şi v-am vorbit pe cît se poate arătîndu-vă cu texte din Scriptură şi cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeieşti este cu totul de nepătruns chiar şi puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească şi fericită. Cu toate acestea, noi, care ducem o viaţă uşuratică şi stricată, noi, care ne lăsăm robiţi de tot felul de păcate, căutăm să cunoaştem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Avînd ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată şi dorinţa de a afla slavă deşartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gîndim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieştii Scripturi şi Părinţilor, ci, tîrîţi ca de un şuvoi de apă de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atît de mare.
Dar iată, să vă vorbesc acum şi cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-l socoate păcat, ca să pun frîu prin aceasta gurilor celor neînfrînate şi să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întîmplare, de acest cuvînt. Citește mai mult din acest articol

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Sf.Filaret de New-York: Dovezile Învierii lui Hristos

Sf.Filaret de New-York

Hristos a înviat!

Din Istoria Bisericii se ştie că, relativ recent (mai ales în secolul al XIX-lea), printre teologii şi învățații neortodocşi au apărut mulţi care, în esenţă, nu au păstrat nimic creştinesc în convingerile lor, şi cu cea mai distructivă critică au atacat fundamentul adevărului credinţei noastre, în special cele patru Evanghelii. Atâtea cercetări s-au făcut, atâtea tratate ştiinţifice s-au scris pentru a demonstra că Sfintele Evanghelii nu aparţin Apostolilor Marcu, Matei, Luca şi Ioan, ci pur şi simplu sunt inventate de cineva, elaborate şi alcătuite mult mai târziu.

Aici trebuie de adăugat, că în ultimul timp, mai ales pe timpul Preafericitului Mitropolit Antonie [Hrapoviţki, n.n.], teologia noastră ortodoxă, răspunzând atacurilor raţionaliste şi criticii, le-a distrus până-n temelii şi le-a desfiinţat, demonstrând clar şi indubitabil că Evangheliile noastre sunt originale adevărate şi au fost scrise anume de acei evanghelişti, ale căror nume le poartă. Astfel, s-a întâmplat că aceşti critici, chiar nevrând, au jucat un mare rol în stabilirea adevărului incontestabil al Evangheliilor noastre. Acest lucru e similar cu o întâmplare din Japonia, când a venit (fiind încă tânăr ieromonah) neuitatul „Apostol japonez” – Arhiepiscopul Nicolae – şi a început să propovăduiască Ortodoxia (a cărei propovăduire se interzicea în Japonia), la el a venit un preot shintoist pe nume Sawabe, încrezut, înflăcărat în credinţa lui păgână, cu sabia scoasă şi a spus: „Dacă tu nu încetezi propovăduirea credinţei tale, atunci te voi omorî cu această sabie.” Ieromonahul Nicolae i-a răspuns liniştit: „Poţi – de moarte nu mi-e frică, dar văd că eşti un om convins, sincer, şi te sfătuiesc mai întâi să iei cunoştinţă de credinţa noastră… Spune-mi, cum poţi tu să o respingi atât de hotărât, cum poţi lua asemenea măsuri drastice când n-o cunoşti deloc? Dacă eşti un om cumsecade şi sincer, atunci ia cunoştinţă de ea pentru început. – „Ai dreptate” – a spus Sawabe, a plecat de la ieromonahul Nicolae, a început să studieze creştinismul, şi, neaşteptat pentru el însuşi şi pentru alţii, a devenit creştin-ortodox convins, adevărat „bărbat al faptei”, – şi când a strălucit luminătorul Apostol al Japoniei – Arhiepiscopul Nicolae – unul dintre colaboratorii săi a fost întâistătătorul Catedralei – stareţul protopop Pavel Sawabe.

Ceea ce s-a întâmplat cu Evangheliile noastre, s-a întâmplat, în parte, şi cu adevărul fundamental al acestor Evanghelii – adevărul Învierii lui Hristos. Cum l-a asaltat critica negaţionistă, ce explicaţii şi tâlcuiri a găsit! Caracteristic aici, însă, iată ce este: dacă omul, dintr-un motiv oarecare, nu vrea să primească şi nici să înţeleagă adevărul credinţei, atunci el se apucă de orice explicaţie, chiar şi de cele evident eronate – doar să se „agaţe” de ea şi astfel cumva să-şi liniştească conştiinţa conciliantă. Şi când aceşti gânditori şi „teologi” s-au luptat cu recunoaşterea Învierii adevărate, convingerile lor şi încercările de a explica în duhul necredinţei şi negării istorisirii evanghelice a Învierii Domnului Iisus Hristos, s-au redus, în principal, la trei ipoteze: Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre dreapta credinţă şi necredinţă

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mîntuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mîntuirea tîlharului răstignit pe cruce; a adus mîntuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atît de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mîntuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începînd cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sîngele lor ca apa, decît a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte.

Dumnezeu cere de la om pentru a-l mîntui numai credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mîntuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ decît viaţa lui pămîntească. Mucenicia este roada adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă. Mucenicia este roada credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfîntă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Teodor Studitul: Despre creştinii bulgari, care au îndurat chinuri de mucenici pentru că n-au vrut să mănînce carne în postul mare

Fraţilor şi părinţilor, vreau să îndemn dragostea voastră spre fapte bune cu o istorioară folositoare. Povestirea este aceasta: în ţara Bulgariei s-a dat poruncă aspră de la domnul locului, precum ne-am încredinţat de la mulţi, pentru creştinii şi fraţii noştri ce sunt robiţi, că de vor vrea să mănînce carne în sfîntul şi marele post, îşi cîştigă viaţa, iar de nu vor vrea, pe toţi o să-i treacă prin sabie. Deci acel păgîn a pus toată puterea ca să se plinească cuvîntul lui. Atunci s-au adunat la un loc mulţimea robilor, copiii şi femeile. Şi mare jale era între ei, căci pe de o parte socotind cum să calce legea creştinească şi să mănînce carne, se întristau şi plîngeau, iar pe de altă parte vedeau primejdia morţii şi se tînguiau cu amar. În scurt s-au supus şi au hotărît cei mai mulţi să se supună poruncii tiranului. Dar dintre ei s-au osebit patrusprezece familii, zicînd că nicidecum nu vor face porunca păgînului, ca să mănînce carne în sfîntul post. Ceilalţi creştini se rugau de ei şi-i îndemnau să nu piară pentru atîta greşeală, ci deocamdată să facă voia tiranului şi pe urmă se vor îndrepta prin spovedanie şi pocăinţă, însă aceştia nicidecum n-au vrut, ci nădăjduiau la Dumnezeu şi la cîştigul bunătăţilor veşnice.

Iar domnul cel barbar, dacă a văzut tăria minţii lor, s-a sfătuit să omoare pe unul din ei şi să-i împartă femeia şi pe copiii lui robi tătarilor, socotind că doar şi ceilalţi se vor înfricoşa şi vor face voia lui. Şi după cum a poruncit îndată s-a făcut. Dar ceilalţi nu s-au înfricoşat, ci mai mult s-au întristat şi ziceau: „creştini suntem şi un cuget avem cu fratele nostru ce a mărturisit”. Deci pentru această bună mărturisire li s-au tăiat şi lor capetele şi s-au săvîrşit în Domnul.

Vedeţi fraţilor că şi pînă astăzi se împlineşte Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe Tatăl său şi pe mama sa mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cine nu ia crucea sa şi să vie după Mine nu este Mie vrednic!”. Şi iarăşi zice: nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare, ci mai vîrtos să vă fie frică de Dumnezeu care poate şi sufletul şi trupul să-l chinuiască în gheena focului”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Iacob: Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovietică

În Ţara Mucenicilor de azi, o femeie ruşinează

pe organele întunericului de la Miazănoapte

În vremea revoluţiei din Rusia, cînd vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decît fiarele împotriva celor sfinte, atunci cînd era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfînta Cruce la gît, a avut loc următoarea întîmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.

În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie evlavioasă.

Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor, evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpînirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gît.

Aceasta era arma şi acoperămîntul şi mîngîierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decît să lepede semnul cel de mîntuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit în tren.

În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără să simtă femeia.

Cînd s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gît.

Văzînd că lipseşte, a început să plîngă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neafîndu-se hoţul, ea a tras semnalul de alarmă.

Numaidecît a venit conductorul întrebînd cine a tras alarma şi ce s-a întîmplat. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Iacob: Ce înseamnă o clătinare din rădăcina Credinţei. Pildă din viaţa Sf.Paisie cel Mare.

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mîinilor). Întorcîndu-se în schit după cîteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui părinte (adică Paisie), care îl avea la atîta dragoste acum nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dă bătrînul, ba încă se fereşte de el ca de un străin. Se uită lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

„Părnte, de ce te fereşti aşa de mine?”
„Dar cine eşti  tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrînul.
„Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai aşa de mult?”
„Ucenicul acela era creştin (răspunde el) nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dînsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorîndu-te în cetate?”
„N-am păţit nimic şi n-am săvîrşit nici un rău” (răspunse ucenicul)
„Ticălosule (îi zice bătrînul), ai suferit cea ai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atîta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”
„Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” (a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plînge cu suspinuri)

Apăsat de mustrarea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o întîmplare pe care a avut-o cînd mergea spre cetate. Şi anume s-a întîlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvînt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzînd el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios, a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpte, zicînd că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul ste Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de la el, ci a mers cu el înainte pe cale. Citește mai mult din acest articol