πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Ortodoxia şi Statul

Pildele Sf.Iustin Popovici despre ascultarea de stăpînire

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Iată câţiva dintre aceşti nenumăraţi şi nemuritori martori:

1) Sfântul mucenic Glicherie presbiterul (†303), aşa i-a vorbit împăratului Maximian, care îl ameninţa să dea foc bisericii din Nicomidia: „Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis şi chiar ne-am mâhni, dacă nu am suferi cele mai cumplite chinuri pentru Hristos, crezând că-i pedeapsa lui Dumnezeu… Deci nu ne temem de prigoana ta, pentru că avem arme de sus, de la împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim că stând împotrivă, vom dobândi minunata biruinţă, căci, bătuţi fiind, noi învingem, şi căzând biruim” (28 decembrie).

2) Sfântul mucenic Iacov Persul (†421) şi împăratul Izdigherd. Împăratul se adresează către mucenic: „Află că eşti vinovat de moarte, dar nu te voi ucide cu sabia, ca să nu mori de moarte uşoară, ci te voi preda la chinuri groaznice”. (Sfântului i s-au tăiat degetele şi toate membrele, unul câte unul – n. trad.). Sfântul Iacov i-a răspuns: „Fă ce pofteşti, împărate, şi cât mai curând, dar să ştii că nu mă înfricoşează cuvintele tale, ce sunt aidoma vântului care suflă asupra unei stânci de piatră. Nu mă tem de moarte, ştiind că moartea cea vremelnică nu-i decât un vis, fiindcă toţi oamenii se vor ridica din mormintele lor la a Doua Venire înfricoşătoare a Stăpânului meu Hristos”, adică vor învia (27 noiembrie). Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Poziţia Bisericii faţă de stăpînire (I)

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu
mai mult decît pe oameni

(Fapte 5:29)

Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decît oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

A se supune lui Dumnezeu mai mult decît oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întîi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5:29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor pînă la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cît timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar cînd oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decît a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13:8). Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Iacob: Curajul Credinţei, pildă din Rusia sovietică

În Ţara Mucenicilor de azi, o femeie ruşinează

pe organele întunericului de la Miazănoapte

În vremea revoluţiei din Rusia, cînd vrăjmaşii credinţei erau mai sălbatici decît fiarele împotriva celor sfinte, atunci cînd era oprit cu pedeapsă de moarte ca nimeni să nu poarte sfînta Cruce la gît, a avut loc următoarea întîmplare, pe care mi-a povestit-o un preot care a fost de faţă.

În zilele acelea de groază şi de sălbăticie nemaipomenită mergea cu trenul spre oraşul Tiraspol o femeie evlavioasă.

Cu toată ameninţarea bolşevicilor şi cu toată grozăvia pedepselor care aştepta pe cei nesupuşi ordinelor, evlavioasa femeie nu s-a sfiit nicidecum de legea stăpînirii, ci purta totdeauna o Cruce mare de aur, la gît.

Aceasta era arma şi acoperămîntul şi mîngîierea ei. Era mai bucuroasă să moară, decît să lepede semnul cel de mîntuire. Dar săraca fiind obosită din cauza grozăveniilor din vremea nopţii, a adormit în tren.

În vremea asta un mare pungaş, care sta aproape, i-a scos încetişor Crucea care se zărea de sub haină, fără să simtă femeia.

Cînd s-a trezit ea din somn, prima ei grijă a fost să caute Crucea la gît.

Văzînd că lipseşte, a început să plîngă şi să întrebe cine i-a luat Crucea. Neafîndu-se hoţul, ea a tras semnalul de alarmă.

Numaidecît a venit conductorul întrebînd cine a tras alarma şi ce s-a întîmplat. Citește mai mult din acest articol

Sf.Antim Ivireanul: De ce Constantin cel Mare e numit De Dumnezeu încununat, Mare Împărat şi Întocmai cu Apostolii

De ce Constantin cel Mare e numit „De Dumnezeu încununat”?

Oare pentru ce Sfîntului Constantin i s-au dat acest tituluş, de-l numeşte Sfînta Biserică numai pre dînsul cu aceste 3 numiri: de Dumnezeu încununat, mare împărat şi întocmai cu apostolii? Şi zicem întîi: cum că este de Dumnezeu încununat, în ce chip? Una, pentru că pre ceilalţi împăraţi îi aleg oamenii de-i fac împăraţi şi-i încununează cu cunună de aur şi cu pietre scumpe; iar pre marele Constantin, pentru bunătatea şi curăţiea inimii sale, Însuşi Dumnezeu l-au ales din limbi [dintre oameni], ca pre Pavel din jidovi, şi l-au chemat cu glas ceresc la vrednicia împărăţiei şi l-au încununat cu cununa darului celui de sus, cu arma binevoirii, după cum zice David; şi alta, că peste noapte i s-au arătat în vis Domnul Hristos, zicîndu-i: acel semn, ce ţi-am arătat astăzi pre ceriu, este arma aceea cu care am mîntuit din mîinile diavolului tot neamul omenesc, acela să-l aibi şi tu, ca un steag ridicat să meargă înaintea ta la toate războaiele, şi cu darul aceluia vei birui pre toţi vrăjmaşii norodului ce ţi-am încredinţat să-l paşti şi vei fi pururea biruitoriu şi izbînditoriu. A doua, de vreme ce împărăţia este un dar desăvîrşit carele se pogoară de sus de la părintele luminilor asupra celor aleşi şi îmbunătăţiţi, pentru vrednici lui îi dete Dumnezeu de se făcu împărat, întîi al creştinilor ca să îndrepteze pre cei răzvrătiţi, să păzească turma lui Hristos de lupii cei pînditori, şi cu praştia Duhului Sfînt să-i gonească şi Biserica lui Dumnezeu, ce era călcată şi gemea, de sub tirani să o ridice şi să o veselească; căci cununa cea împărătească are despărţeală de mitra cea arhierească, şi împăratul carele se nevoieşte pentru binele şi folosul norodului, atîta la cele trupeşti şi trecătoare, cît şi la cele sufleteşti şi duhovniceşti, măcar că nu are acea vrednicie (arhierească), iară plata îi este de la Dumnezeu, întocmai cu episcopii, cu carii ar fi mai rîvnitor, şi se face şi el diadoh apostolilor, carii sunt împăraţi şi preoţi ai Bisericii, de vreme ce dimpreună lucrează cu Dumnezeu pentru mîntuirea lumii. Drept aceea pre dreptate zice marele Constantin Sfinţilor Părinţi de la soborul cel dintîiu: „Voi în Biserică, iar eu afară de Biserică sunt pus de Dumnezeu episcop”. Pentru aceea dar să nu socotească împăraţii şi stăpînitorii pămîntului cum că i-au pus Dumneu să şază pre scaun frumos, numai spre vederea înaintea ochilor omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa în cap şi cu schiptrul cel de aur în mînă, că numai singură dreptatea este de-i face cinstiţi la norod. Pentru aceea zicea şi înţeleptul Isiod cum că împăraţii pentru două lucruri s-au rînduit de oameni să fie stăpînitor: unul, pentru ca să le facă dreptate; şi alta, ca să ridice strîmbătăţile de la mijloc; pentru aceea prorocul David, ca din gura norodului, zicea: „Dumnezeule, judecata dă-o împăratului şi dreptatea fiiului împăratului”; căci cînd într-o politie (cetate, stat) străluceşte dreptatea, sunt cei supuşi pururea norociţi; că zicea un filozof: „anul cel bun nu-l face atîta mulţumirea rodurilor, cît îl face dreptatea stăpînitorului”; şi altul iar fu întrebat: care cuvînt este mai bun, pentru ca să trăiască omul mai bine şi mulţămit? Au răspuns: „acela numai carele păzeşte dreptatea întocmai la toţi”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Filaret al Moscovei şi Sf.Ioan de Kronştadt despre libertate, pace şi stăpînirea autocrată

Despre libertate

„Libertatea adevărată este capacitatea omului nestăpînit de păcat, fiind luminat de Adevărul Dumnezeiesc, de a alege binele şi de a-l înfăptui cu ajutorul puterii harice a lui Dumnezeu.” – spune Sfîntul Filaret al Moscovei.

„Unii vor să înţeleagă libertatea ca fiind posibilitatea şi îngăduinţa de a face tot ce-ţi doreşti. Acesta e un vis, un vis nu doar imposibil şi absurd, ci şi neleguit, păgubitor… Ei nu pot făuri nimic statornic. După schiţele lor apar brusc noi guvernări, care la fel de brusc se prăbuşesc, scrie Sfîntul Filaret. Ei introduc stăpînirea oarbă şi haină a gloatei şi disensiunile nesfîrşite ale rîvnitorilor puterii, ei pervertesc oamenii, încredinţîndu-i că îi călăuzesc spre libertate, îndepărtîndu-i, de fapt, de la libertatea legiută spre samavolnicie, ca apoi să-i asuprească…

Înţelegeţi, rîvnitori ai libertăţii nemărginite, nebunia osînditoare a viselor voastre, înţelegeţi în sfîrşit, că după atîtea încercări îngrozitoare, cînd libertatea ce-şi zdrobea hotarele, nu o singură dată mînjea faţa pămîntului cu sînge nevinovat, şi, vărsînd rîuri de sînge omenesc, se încălzea în ele şi pe sine însăşi.”

„Ce se poate spune despre libertatea oamenilor, care nu sînt în robia nimănui, dar sînt stăpîniţi de patimi, cuceriţi de simţuri şi posedaţi de obiceiuri rele… Oamenii care s-au închinat pe sine acestei robii interioare – robia păcatului, a patimilor, a viciilor – cel mai des sînt rîvnitori ai libertăţii exterioare…”

„Dar lărgirea libertăţii exterioare, continuă Sfîntul Filaret,  nu-i va opri de la ce a fost înainte; ei se vor dărui satisfacţiei patimilor şi vor folosi această libertate doar pentru a se cufunda şi mai mult în robia interioară…

Îndrăgeşte libertatea creştinească – libertatea de păcat, de patimă, de viciu, libertatea de a asculta cu bucurie legea şi a face bine în numele Domnului, pentru credinţa şi dragostea pentru El.” Citește mai mult din acest articol