πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Sf.Ignatie Briancianinov

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre crearea omului

  Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemanărea Sa. Prin cuvîntul chip trebuie înţeles că însăşi fiinţa umană este o copie din fiinţa lui Dumnezeu; iar prin asemănare este exprimată coincidenţa nuanţelor chipului sau a calităţilor lui. Probabil că chipul şi asemănarea, unite împreună, constituie o deplină asemănare şi – contrar cu aceasta – pierzînd sau denaturînd asemănarea, se încalcă întreaga demnitate a chipului. Dumnezeu a creat omul după chipul si asemanărea Sa, l-a creat cu perfecţiunea chipului Său. Omul a fost amprenta lui Dumnezeu, nu numai după fiinţa sa dar şi după calităţile lăuntrice – după înţelepciune, dupa nobleţe, dupa curăţia sacră, dupa statornicie în bunătate. Indiferent de faptul că era limitat, răul sau lipsa nu aveau loc în om, era perfect pentru că avea deplina asemănare cu Dumnezeu.

Plinătatea asemănării era necesară pentru ca omul să corespundă destinaţiei sale – aceea de a fi Biserică a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului trebuie să fie asemenea cu cea a lui Dumnezeu (I Cor. 2,16), vorbele lui – asemenea Cuvîntului Citește mai mult din acest articol

Anunțuri

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre pedepsele lui Dumnezeu

Predică în Duminica slăbănogului

Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5:14). Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

Iubiţi fraţi! Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vesteşte că suntem supuşi bolilor şi celorlalte necazuri ale vieţii pământeşti pentru păcatele noastre. Şi când Dumnezeu ne izbăveşte de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viaţă păcătoasă, iarăşi suntem supuşi unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu.

Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât şi în veşnicie. Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însuşire oarecum firească a păcatului, la fel cum suferinţele pricinuite de bolile trupeşti alcătuiesc o însuşire nedespărţită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înţelesul larg al cuvântului, cuprinde toţi oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moştenire a unor întregi obşti omeneşti; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujeşte drept temei al tuturor necazurilor şi nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobşte, le sunt supuse obşti întregi, le este supus fiecare om în parte.

Starea de cădere, starea de moarte veşnică, de care este molipsită, lovită, omorâtă întreaga omenire, este izvorul tuturor celorlalte păcate omeneşti, atât obşteşti, cât şi ale fiecăruia în parte. Firea noastră aruncată în netocmire de otrava păcatului a dobândit însuşirea de a păcătui, a dobândit înclinarea către păcat, s-a supus silniciei păcatului, nu poate să nu dea naştere la păcate, nu poate să se descurce fără el în nici unul din chipurile lucrării sale. Nici unul dintre oamenii neînnoiţi duhovniceşte nu poate să nu păcătuiască, chiar dacă ar voi să nu păcătuiască (Romani 7:14-25). Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre raţiunea omenească

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricît de valoroasă ar fi prin natură, oricît de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămînă o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mîna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu.

Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atît de bolnăvicioasă, atît de întunecată şi rătăcită, încît vindecarea ei nu poate avea loc decît prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, cînd caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Cînd caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos… Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre dreapta credinţă şi necredinţă

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mîntuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mîntuirea tîlharului răstignit pe cruce; a adus mîntuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atît de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mîntuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începînd cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sîngele lor ca apa, decît a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte.

Dumnezeu cere de la om pentru a-l mîntui numai credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mîntuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ decît viaţa lui pămîntească. Mucenicia este roada adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă. Mucenicia este roada credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfîntă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzînd propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicînd că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrînării. Apollinarie era stăpînit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfîntul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre împotrivirea sufletelor căzute faţă de rugăciune

Spiritele căzute se opun cu violenţă la toate poruncile Evangheliei, dar în mod deosebit rugăciunii, ca şi maică a virtuţilor. Proorocul Zaharia l-a văzut “pe Iosua, marele preot, stînd înaintea îngerului Domnului, şi pe Satana, stînd la dreapta lui ca să-l învinuiască” (Zaharia 3:1). La fel şi astăzi diavolul se ţine mereu aproape de fiecare slujitor al lui Dumnezeu cu intenţia de a-l împrăştia şi de a-i pîngări ofranda duhovnicească, de a nu-i îngădui să aducă jertfă, de a o întrerupe sau a o suprima total, “îngerii căzuţi sunt roşi de invidie faţă de noi, zice Sfîntul Antonie cel Mare, şi nu încetează de a pune în lucrare toată răutatea lor pentru a ne împiedica să le ocupăm vechile lor tronuri din cer”. În mod deosebit “dracul este foarte invidios, spune Sfîntul Nil Sinaitul, faţă de omul ce se roagă, şi recurge la toate vicleniile imaginabile pentru a-l întrerupe”.

Diavolul depune tot efortul pentru a ne împiedica de la rugăciune sau pentru a face rugăciunea nefolositoare şi seacă. Pentru acest spirit căzut din înălţimea cerului din pricina mîndriei şi a răzvrătirii faţă de Dumnezeu, înveninat de o pizmă şi o ură implacabilă faţă de neamul omenesc, însetat de dorinţa de a-l face pe om să piară, preocupat zi şi noapte de a-l ruina, este de nesuportat ca să-l vadă pe om, fiinţă mizerabilă şi păcătoasă, intrînd în dialog cu Dumnezeu însuşi şi reîntorcîndu-se marcat de pecetea milostivirii Sale, cu nădejdea de a moşteni cerul, cu speranţa de a-şi vedea însuşi trupul său stricăcios transfigurat în trup duhovnicesc. Această perspectivă nu o poate suferi spiritul condamnat pentru totdeauna să se tîrască şi să se tăvălească, ca într-o mlaştină rău mirositoare în gînduri şi simţăminte exclusiv trupeşti, materiale şi păcătoase, şi care, în sfîrşit trebuie să fie aruncat în iad şi închis acolo pentru veşnicie.

El turbă de mînie, acţionează cu viclenie şi făţărnicie, face crime şi nelegiuiri. Trebuie să fii prudent şi pus în gardă: numai în caz de extremă necesitate, cînd ascultarea o cere, poţi face altceva în timpul fixat pentru rugăciune. Frate preaiubit! Nu lăsa rugăciunea fără un motiv foarte serios. Cel ce neglijează rugăciunea, îşi neglijează mîntuirea; cel ce părăseşte rugăciunea îşi pierde mîntuirea. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie (Briancianinov): Erezie – învăţătură mincinoasă depsre Creştinism (I)

Erezie – cuvîntul grecesc αίρεση – înseamnă o în genere o oarecare învăţătură diferită. Astfel, la timpul apariţiei sale, învăţătura creştinească uneori era numită erezie (Fapte 28,22). Cu timpul însă, denumirea de „erezie” a început să desemneze o învăţătură mincinoasă anume despre creştinism, acea care se separa şi se deosebea de învăţătura Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Creştinismul este învăţătura Dumnezeiască, Revelaţia lui Dumnezeu. Fiind o cunoaştere dăruită omului de către Dumnezeu, aceasta trebuie primită şi păzită cu ccea mai mare cinste şi cucernicie, corespunzătoare acestei mari sfinţenii. Ea poate fi primită şi păzită cu credinţă smerită în faptul că este pe deplin superioară raţiunii umane. Ea reprezintă acea carte tainică, duhovnicească (Apoc. 22,18-19), cartea cunoaşterii Dumnezeieşti, scrisă şi dată nouă de Dumnezeu, la care nu se poate adăuga nimic şi din care nu poate fi exclus nimic. Aceasta lămureşte de ce erezia este un păcat atît de mare. Aceasta este nemulţumirea şi răzvrătirea creaţiei împotriva creatorului, nemulţumirea şi răzvrătirea celei mai nemernice şi neputincioase fiinţe – a omului, împotriva atotdesăvîrşitului Dumnezeu. Înfricoşător – ea este judecata omului asupra lui Dumnezeu şi osîndirea lui Dumnezeu de către om. Ea este păcatului minţii, păcatului sufletului. Ea este hulă asupra lui Dumnezeu, duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ea este rodul trufiei, pricina căderii îngerilor căzuţi. Urmările căderii în erezie sînt foarte asemănătoare cu căderea duhurilor proscrise; ea întunecă mintea, împietreşte inima, revarsă veninul său peste trup, aduce în suflet moartea cea veşnică. Ea e incompatibilă cu smerenia. [1] Ea pe deplin îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Ea este un păcat de moarte. Ca rod al trufiei, erezia îşi ţine prizonierul în lanţuri de fier, arareori cineva reuşind să scape din lanţurile ei. Stăruirea în erezie este o însuşire a ereticului. Primii eretici au fost creştinii convertiţi din iudaism, care, formal primind credinţa în Hristos, Citește mai mult din acest articol