πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhivă Categorii:r Sf.Iustin Popovici

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (V)

41. Căci în El a binevoit să sălăşluiască toată plinătatea (Coloseni 1:19).

„A binevoit ca în El să locuiască toată plinătatea” – „toată plinătatea” Vieţii, a Adevărului, a Iubirii, a Veşniciei şi a tot ce poate fi închipuit ca dumnezeiesc; încă şi „toată plinătatea” a tot ceea ce este creat, pentru că toate cele create „în El îşi au subzistenţa”. De aceea, Dumnezeul-om este atoateplinătatea. Şi această atoateplinătate locuieşte necontenit în trupul divino-uman, în Biserică, pentru că El este în întregime în ea şi ea este în întregime în El. Fiecare mădular al Bisericii simte această atoateplinătate ca pe a sa proprie şi nu-i mai trebuie nimic altceva pentru că, având pe Domnul Iisus Hristos, el are toate, are tot ceea ce-i trebuie pentru viaţa cea veşnică în toate lumile. Această atoateplinătate divino-umană nu are nimic comun cu teoriile filozofice despre „pleroma universală”, pentru că toate aceste teorii sunt idei abstracte şi scheme neînsufleţite. Atoateplinătatea divino-umană este realitatea vie, empirică, viabilă, divino-umană. Această realitate poate să o trăiască orice om care se încorporează ca şi celulă vie în Citește mai mult din acest articol

Anunțuri

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (IV)

31. Pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, al cărui mântuitor este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor întru totul (Efeseni 5:23-24).

În Biserică, Dumnezeu este pentru om toate în toţi… Biserica este cea mai desăvârşită organizare fiindcă este organismul cel mai desăvârşit, un organism divino-uman. În ea, Dumnezeu şi omul se unesc într-un organism divino-uman spiritual plin de har: Dumnezeu trăieşte în om şi prin om, iar omul trăieşte în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Omul se supune întru totul de bună voie lui Dumnezeu, se desăvârşeşte prin Dumnezeu „creşte creşterea lui Dumnezeu” – ajungând „bărbat desăvârşit, la măsura plinirii vârstei lui Hristos” (Coloseni 1:10; Efeseni 4:13) – dar nu încetează a fi om. Toate au loc aici în spiritul simbiozei divino-umane, al convieţuirii divino-umane, al conlucrării divino-umane, al echilibrului divino-uman şi al plinătăţii divino-umane. De aceea, Biserica este singura comunitate adevărată. În ea se desăvârşeşte atât individul prin comunitate, cât şi comunitatea prin individ, dar în vederea acestui scop şi unul şi alta primesc puterile de la Hristos, Care este cap în acelaşi timp şi al comunităţii ca totalitate, şi al fiecărui om ca persoană. Din acest motiv, în afară de Biserică nu există nici adevărată comunitate, nici adevărate persoane.

32. Ca să o sfinţească curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… (Efeseni 5:26).

Pentru ce a venit Hristos în lume? Pentru Biserică, pentru ca să întemeieze în El şi pe El Biserica, trupul Său divino-uman, în care trăieşte cu toată plinătatea desăvârşirilor Lui dumnezeieşti, sfinţind-o pe ea şi pe toţi cei „concorporali” cu ea, mântuindu-i astfel de păcat, de moarte şi de diavol (vezi Coloseni 1:12-29)… Mântuirea este o îndoită lucrare: sfinţire şi curăţire. Ceea ce a făcut Hristos pentru Biserică şi cu Biserica („ca să o sfinţească pe ea curăţind-o prin baia apei în cuvânt”), o face Biserica pentru fiecare membru al ei. Pentru că fiecare membru al ei trăieşte toată viaţa ei ca pe propria lui viaţă, repetă toată viaţa ei, se înfăţişează ca o Biserică în mic.

33. Şi să şi-o înfăţişeze sieşi Bisericii slăvită, neavând pată sau zbârcitură sau orice altceva de acest fel, ci să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5:27).

Pentru că Hristos este în întregime în Biserică şi toată Biserica este în El, de aceea Biserica este „slăvită, sfântă şi fără de pată”. Ca să o facă astfel, El a adus şi a întrupat în ea trupul Său, întregul său Ipostas divino-uman, toată viaţa Sa şi toată lucrarea Sa divino-umană. În cea mai curată faţă a ei, Biserica este toată El, Dumnezeul-om Hristos, prelungit în toate veacurile şi în toată veşnicia. De aceea, Biserica nu are „pată sau zbârcitură sau ceva din acestea”. Citește mai mult din acest articol

Pildele Sf.Iustin Popovici despre ascultarea de stăpînire

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni”. Fiecare din ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiească cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost ei supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.

Iată câţiva dintre aceşti nenumăraţi şi nemuritori martori:

1) Sfântul mucenic Glicherie presbiterul (†303), aşa i-a vorbit împăratului Maximian, care îl ameninţa să dea foc bisericii din Nicomidia: „Nici darurile tale cele făgăduite nu le poftim, o! împărate, nici de îngrozirile tale nu ne temem, pentru că toate câte sunt în lume, le avem ca pe un vis şi chiar ne-am mâhni, dacă nu am suferi cele mai cumplite chinuri pentru Hristos, crezând că-i pedeapsa lui Dumnezeu… Deci nu ne temem de prigoana ta, pentru că avem arme de sus, de la împăratul a toate, cu care ne înarmăm şi ne îngrădim, precum te înarmezi tu acum. Nădăjduim că stând împotrivă, vom dobândi minunata biruinţă, căci, bătuţi fiind, noi învingem, şi căzând biruim” (28 decembrie).

2) Sfântul mucenic Iacov Persul (†421) şi împăratul Izdigherd. Împăratul se adresează către mucenic: „Află că eşti vinovat de moarte, dar nu te voi ucide cu sabia, ca să nu mori de moarte uşoară, ci te voi preda la chinuri groaznice”. (Sfântului i s-au tăiat degetele şi toate membrele, unul câte unul – n. trad.). Sfântul Iacov i-a răspuns: „Fă ce pofteşti, împărate, şi cât mai curând, dar să ştii că nu mă înfricoşează cuvintele tale, ce sunt aidoma vântului care suflă asupra unei stânci de piatră. Nu mă tem de moarte, ştiind că moartea cea vremelnică nu-i decât un vis, fiindcă toţi oamenii se vor ridica din mormintele lor la a Doua Venire înfricoşătoare a Stăpânului meu Hristos”, adică vor învia (27 noiembrie). Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole ecleziologice (III)

21. Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea de Tatăl într-un Duh (Efeseni 2:18).

Prin iconomia mântuirii Lui, Dumnezeul-om ne-a deschis nouă tuturor calea pentru „apropierea” noastră de Dumnezeirea Treimică (vezi Romani 5:1-2; Efeseni 3:12; I Petru 3:18). În această iconomie divino-umană, mântuirea este săvârşită de Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh. Aceasta este legea supremă în trupul divino-uman al Bisericii, legea supremă în viaţa Bisericii şi în viaţa fiecărui mădular al ei. Ce este mântuirea? Este viaţa în Biserică. Şi ce este viaţa în Biserică? Este viaţa în Dumnezeul-om. Şi ce este viaţa în Dumnezeul-om? Este viaţa în Sfânta Treime, pentru că Dumnezeul-om este a doua Persoană a Prea Sfintei Treimi, pururea de-o-fiinţă şi de-o-viaţă cu Părintele cel fără de început şi cu Duhul cel de-viaţă-făcător (vezi Ioan 14:6-9; 16:23,26; 15:24-26; 16:7,13-17; 17:10-26). Astfel, mântuirea este în realitate viaţa în Sfânta Treime. Cu alte cuvinte, mântuirea este lupta îmbisericirii şi bisericizării prin har [blagodatni podvig ucrkvljenja i ocrkvljenja], a încorporării în Dumnezeul-om şi a divino-umanizării [ubogocovecenja i obogocovecenja], a intrării în comuniunea Sfintei Treimi şi a treimizării [mtrojicenja i otrojicenja]. Toate în Biserică sunt şi divino-umane şi treimice. Prin Dumnezeul-om toate sunt de-a pururea conduse spre Dumnezeirea Treimică.

22. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori pentru un timp, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. Întru El orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul, în Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2:18-22).

Biserica este un „edificiu” spiritual, a cărui piatră unghiulară este Dumnezeul-om Hristos şi a cărui temelie sunt apostolii şi profeţii. În întregul lui, el creşte prin Hristos şi pe Hristos prin puterile şi energiile Lui creatoare divino-umane. În Biserică, Hristos este prezent peste tot. El este şi apostolia apostolilor, şi profeţia profeţilor, şi sfinţenia sfinţilor, şi credinţa credincioşilor, şi iubirea celor ce iubesc, şi dreptatea drepţilor, şi blândeţea celor blânzi, şi smerenia celor smeriţi; El este toate în toţi în fiecare din cei care se luptă şi se mântuiesc. Creştinii sunt „pietre vii”, zidite în edificiul spiritual al Bisericii (vezi I Petru 8:5), adică pururea împreună „cu toţi sfinţii”, pe temelia apostolilor şi a profeţilor (vezi I Corinteni 3:9-17). Fiindcă este cu neputinţă să aparţină cineva lui Hristos şi să devină „casnic al lui Dumnezeu”, fără ca să trăiască laolaltă „cu toţi sfinţii” şi să creadă, să cugete şi să simtă în chip sobornicesc cu apostolii, cu profeţii şi cu ceilalţi sfinţi. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole Ecleziologice (II)

11. De aş grăi în limbile omeneşti şi îngereşti, dar iubire nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare (I Cor. 13:1-13)

Iubirea despre care vorbeşte Apostolul Pavel este iubirea lui Hrisos; este iubirea pe care Însuşi Domnul a numit-o: „iubire nouă”, iar porunca privitoare la ea, „poruncă nouă”. Ea se deosebeşte de orice altă iubire a lumii noastre omeneşti. Toată „noutatea” acestei iubiri constă în faptul că ea ne impune să iubim aşa cum iubeşte Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă, ca să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13:34). Iubirea „nouă”, divino-umană, face ca Noul Testament să fie veşnic nou. O personificare a acestei iubiri o constituie Însuşi Dumnezeul-om Hristos. El Însuşi a dat mărturia şi asigurarea mesajului fundamental al Noului Testament: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4:16). Dar Hristos nu este numai un Dumnezeu-Iubire, este Însuşi „Dumnezeul iubirii” (II Cor.13:11). De aceea, o iubire cu adevărat dumnezeiască şi veşnică este numai cea care izvorăşte din El, Dumnezeul-om.

12. Cercetaţi-vă pe voi înşivă dacă sunteţi în credinţă. Sau nu cunoaşteţi voi singuri bine că Hristos Iisus este întru voi? Fără numai dacă sunteţi netrebnici (II Cor. 13:5)

Fără îndoială, noi ne mîntuim numai ca mădulare vii şi organice ale trupului divino-uman al Mîntuitorului, adică al Bisericii: ale Bisericii celei sfinte, ale Bisericii celei apostolice, ale Bisericii celei soborniceşti. Pentru că Biserica nu este altceva decît întreaga viaţă divino-umană a lui Hristos, prelungită în toate veacurile şi în toată veşnicia. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Capitole Ecleziologice (I)

1. Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul nostru Iisus Hristos (I Cor. 1:3)

Ce este Harul? – Harul sunt acele energii dumnezeieşti pe care Preasfînta Treime le oferă Bisericii pentru mîntuirea oamenilor de păcat, de moarte şi de diavol, precum şi pentru viaţa lor veşnică în Dumnezeul Cel Întreit Ipostatic.

2. Mărturia lui Hristos s-a adeverit întru voi (I Cor. 1:6)

Despre ce mărturie este vorba? – Este vorba despre Dumnezeu ca Treime, despre Dumnezeul-om ca Mîntuitor, despre om ca fiinţă după chipul lui Dumnezeu, despre Biserică ca trup divino-uman, despre mîntuire ca divino-umanizare, despre orice făptură ca şi creatură care are asupra ei pecetea „logosităţii” lui Hristos.

3. Credincios este Dumnezeu prin Care aţi fost chemaţi la comuniune cu Fiul Său, Iisus, Domnul nostru (I Cor. 1:9)

Comuniunea noastră cu Hristos Mîntuitorul constituie mîntuirea; comuniunea cu El ca Sfinţitor este sfinţenia; comuniunea cu El ca Dumnezeu este îndumnezeirea; comuniunea cu El ca Nemuritor este nemurirea; comuniunea cu El ca Înviat este învierea; comuniunea cu El ca Înălţat este înălţarea la cer şi şederea pe scaun de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl.

4. Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să spuneţi acelai lucru şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere (I Cor. 1:10)

Creştinii pot să spună toţi acelaşi lucru, atunci cînd au aceleaşi simţăminte, aceleaşi gînduri, aceleaşi trăiri. Iar lucrul acesta îl realizează atunci cînd îşi unesc sufletul lor cu sufletul sobornicesc al Bisericii, inima lor cu inima sobornicească a Bisericii (vezi Faptele Apostolilor 4:32), mintea lor cu mintea sobornicească a Bisericii şi gîndul lor cu gîndul sobornicesc al Bisericii. Atunci ei şi gîndesc şi simt şi „vorbesc” prin sufletul sobornicesc al Bisericii, prin inima ei sobornicească şi prin gîndirea ei sobornicească. Citește mai mult din acest articol

Sf.Iustin Popovici: Poziţia Bisericii faţă de stăpînire (I)

Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu
mai mult decît pe oameni

(Fapte 5:29)

Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decît oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.

Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.

A se supune lui Dumnezeu mai mult decît oamenilor” – acesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător – statutul atotcuprinzător, starea ei veşnică şi neschimbată – stare atotcuprinzătoare. Iată care este mai întîi de toate răspunsul dat primilor prigonitori ai Bisericii: Faptele Apostolilor 5:29. Acesta este şi răspunsul ei dat prigonitorilor, de-a lungul veacurilor pînă la Judecata de Apoi. Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cît timp nu sunt împotriva, lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar cînd oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică mai e şi asta? Iar reprezentanţii Bisericii – dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţi apostoliceşti ai Bisericii? A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie (condescendenţă) bisericească înseamnă nu altceva, decît a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă; nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Care aşa este şi aşa lucrează. Acesta este adevărul şi realitatea evanghelică: „Iisus Hristos ieri şi azi şi în vecii vecilor este Acelaşi”(Evrei 13:8). Citește mai mult din acest articol

Sf.Justin Popovic: Misiunea lăuntrică a Bisericii noastre

Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atît de strîmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pămînt se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de „molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pămînt, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: „Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpîndul său duh? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adînc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atît nemurirea cît şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atît de demult încît acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici „dumnezeii transcendentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului. Citește mai mult din acest articol