πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Cine nu se unește cu Dumnezeu prin rugăciune, este separat de Dumnezeu – Sf. Grigorie de Nyssa

Sf. Grigorie de Nyssa (335-395 d. Hr.)

Sf. Grigorie de Nyssa (335-395 d. Hr.)

Hristos, Cuvîntul Divin, ne dă indicații cu privire la rugăciune. Ucenicilor Săi vrednici, care caută cu sîrguință cunoașterea rugăciunii, El le arată cum să cîștige favoarea auzului lui Dumnezeu, prin cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru, care ești în ceruri”. Și eu voi îndrăzni să adaug încă ceva la ceea ce este scris. Cei adunați de față trebuie să învețe nu numai cum să se roage, ci că trebuie să ne rugăm, prin orice mijloace. Poate că acest lucru încă nu a fost înțeles de mulți. Căci mulți, în viața de zi cu zi, au neglijat și au trecut peste această lucrare sacră și divină a rugăciunii. Despre acest aspect, prin urmare, mi se pare bine să mărturisesc, cît se poate de puternic, căci, în primul rînd, noi trebuie să „stăruim în rugăciune” (Romani 12, 12), după cum spune Apostolul și, prin urmare, în al doilea rînd, trebuie să ascultăm Vocea Divină, care definește modul de a aduce rugăciunea noastră lui Dumnezeu. Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Sîmbăta a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 9,1-6 ]. „Şi i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumne­zeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează pînă azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noas­tră, iar puterea care lucra în ei lucrează pînă acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintîi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă şi a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atît de mare, că a început să i se învîrtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Vinerea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 12, 2-12]. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decît frica de moarte. Atunci cînd împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decît să treci peste frica de Dumnezeu; fiind­că dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea tru­pească, de care oricum nu ai să scapi, o să ai parte de altă moarte, mult mai cumplită decît cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicînd în noi şi n-am săvîrşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile. Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Joia a XXIII-a după Cincizecime

Sfînzul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 47; 12, 1]. „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvîrşi sunt în folo­sul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvîrşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mus­traţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negre­şit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotă­rîrea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gînd fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă cînd omul vrea să îşi clădească Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Miercurea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 42-46]. Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorînduielilor atît în societate, cît şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci cînd egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nim­iceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pen­tru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deo­sebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi ne­cuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormînt care nu se vede, şi oamenii care umblă Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Marţea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 34-41]. „Luminătorul trupu­lui este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Cînd ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mer­gem; iar cînd mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care tre­buie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufle­tului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decît tot ce avem şi cunoaştem. Atunci cînd mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi li­bertatea faţă de toate cele din afară, iar cînd mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amîndouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpîneşte. În această împreju­rare, omul se află în noapte adîncă: înţelegerea i se rătă­ceşte, faptele lui sunt fără rînduială, inima este plină de Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Lunea a XXIII-a după Cincizecime

Sf. Teofan Zăvorîtul

[Lc. XI, 29-33]. „Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osîndi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvîrşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, avînd înain­tea lor pe Domnul Însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decît Solomon, pe cît este cerul mai sus de pămînt. Împărăteasa de la miazăzi îi va osîn­di şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna şi în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Şi totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipă­reşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzînd, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Citește mai mult din acest articol

Sf. Teofan Zăvorîtul: Duminica XXII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul (1815-1894)

[Lc. VIII, 26-39]. Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămînă cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpîni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am pri­mit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi ne­recunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui Voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decît  orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dum­nezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lip­sită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noas­tre; şi Citește mai mult din acest articol

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Gură de Aur despre participarea la slujbe

Sf.Ioan Gură de Aur

Puțini sunt aceia care vin la Biserică. Care este, oare, cauza acestui fenomen? Prăznuim pomenirile sfinților și aproape nimeni nu apare în biserică. Se pare că distanța îi aduce pe creștini la nesârguință; sau poate că nu distanța, ci doar nesârguința îi împiedică. Fiindcă, așa cum nimic nu-l poate împiedica pe cel care are bunăvoință și râvnă de a face ceva, la fel și nesârguința, trândăvia și amânarea, pe toate le pot împiedica.

Mucenicii și-au vărsat sângele pentru Adevăr, și tu socotești o așa mică distanță? Aceia și-au jertfit viața pentru Hristos și tu nu vrei să te ostenești deloc? Domnul murit pentru tine și tu îl nesocotești? Prăznuim pomenirile sfinților și ție ți-e greu să vii la biserică, preferând să stai acasă? Și totuși trebuie să vii, ca să vezi cum diavolul este biruit, cum Sfântul biruie, cum Dumnezeu este slăvit și Biserica triumfă!

„Dar sunt păcătos”, vei spune, „și nu îndrăznesc să mă întâlnesc cu cei sfinți”. Tocmai pentru că ești păcătos, vino aici, ca să devii drept. Sau nu cumva nu știi că și cei care stau în fața sfântului jertfelnic au săvârșit păcate? Și noi, care vă învățăm de la amvon, suntem păcătoși. Dar nu deznădăjduim, fiindcă Dumnezeu este iubitor de oameni. De aceea a iconomisit ca și preoții să sufere de anumite patimi, încât să înțeleagă neputința omenească și să-i ierte pe ceilalți. Ce trist! La baluri și la distracții alergăm binevoitori. Prostiile cântecelor le ascultăm cu plăcere. Necuviințele actorilor le privim ceasuri întregi, fără să ne plictisim. Și doar atunci când vorbește Dumnezeu, prin gura proorocilor și a apostolilor, căscăm, ne scărpinăm și ne ia cu amețeală. Și dacă-i întrebi cine este Amos sau Ahab, câți prooroci și apostoli sunt, nu-și pot deschide gura. Dar despre cai și călăreți, despre sofiști și oratori, despre cântăreți și actori pot să te informeze îndeamănunt. Ce situație e asta? Citește mai mult din acest articol

Sf.Filaret de New-York: Dovezile Învierii lui Hristos

Sf.Filaret de New-York

Hristos a înviat!

Din Istoria Bisericii se ştie că, relativ recent (mai ales în secolul al XIX-lea), printre teologii şi învățații neortodocşi au apărut mulţi care, în esenţă, nu au păstrat nimic creştinesc în convingerile lor, şi cu cea mai distructivă critică au atacat fundamentul adevărului credinţei noastre, în special cele patru Evanghelii. Atâtea cercetări s-au făcut, atâtea tratate ştiinţifice s-au scris pentru a demonstra că Sfintele Evanghelii nu aparţin Apostolilor Marcu, Matei, Luca şi Ioan, ci pur şi simplu sunt inventate de cineva, elaborate şi alcătuite mult mai târziu.

Aici trebuie de adăugat, că în ultimul timp, mai ales pe timpul Preafericitului Mitropolit Antonie [Hrapoviţki, n.n.], teologia noastră ortodoxă, răspunzând atacurilor raţionaliste şi criticii, le-a distrus până-n temelii şi le-a desfiinţat, demonstrând clar şi indubitabil că Evangheliile noastre sunt originale adevărate şi au fost scrise anume de acei evanghelişti, ale căror nume le poartă. Astfel, s-a întâmplat că aceşti critici, chiar nevrând, au jucat un mare rol în stabilirea adevărului incontestabil al Evangheliilor noastre. Acest lucru e similar cu o întâmplare din Japonia, când a venit (fiind încă tânăr ieromonah) neuitatul „Apostol japonez” – Arhiepiscopul Nicolae – şi a început să propovăduiască Ortodoxia (a cărei propovăduire se interzicea în Japonia), la el a venit un preot shintoist pe nume Sawabe, încrezut, înflăcărat în credinţa lui păgână, cu sabia scoasă şi a spus: „Dacă tu nu încetezi propovăduirea credinţei tale, atunci te voi omorî cu această sabie.” Ieromonahul Nicolae i-a răspuns liniştit: „Poţi – de moarte nu mi-e frică, dar văd că eşti un om convins, sincer, şi te sfătuiesc mai întâi să iei cunoştinţă de credinţa noastră… Spune-mi, cum poţi tu să o respingi atât de hotărât, cum poţi lua asemenea măsuri drastice când n-o cunoşti deloc? Dacă eşti un om cumsecade şi sincer, atunci ia cunoştinţă de ea pentru început. – „Ai dreptate” – a spus Sawabe, a plecat de la ieromonahul Nicolae, a început să studieze creştinismul, şi, neaşteptat pentru el însuşi şi pentru alţii, a devenit creştin-ortodox convins, adevărat „bărbat al faptei”, – şi când a strălucit luminătorul Apostol al Japoniei – Arhiepiscopul Nicolae – unul dintre colaboratorii săi a fost întâistătătorul Catedralei – stareţul protopop Pavel Sawabe.

Ceea ce s-a întâmplat cu Evangheliile noastre, s-a întâmplat, în parte, şi cu adevărul fundamental al acestor Evanghelii – adevărul Învierii lui Hristos. Cum l-a asaltat critica negaţionistă, ce explicaţii şi tâlcuiri a găsit! Caracteristic aici, însă, iată ce este: dacă omul, dintr-un motiv oarecare, nu vrea să primească şi nici să înţeleagă adevărul credinţei, atunci el se apucă de orice explicaţie, chiar şi de cele evident eronate – doar să se „agaţe” de ea şi astfel cumva să-şi liniştească conştiinţa conciliantă. Şi când aceşti gânditori şi „teologi” s-au luptat cu recunoaşterea Învierii adevărate, convingerile lor şi încercările de a explica în duhul necredinţei şi negării istorisirii evanghelice a Învierii Domnului Iisus Hristos, s-au redus, în principal, la trei ipoteze: Citește mai mult din acest articol

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Cuv.Antonie Hrapoviţki

Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:

– Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.

– Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.

– Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.

Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:

– Ţi-a plăcut Coranul?

– Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament? Citește mai mult din acest articol

Sf.Serghie de Radonej arată nedreptatea sinodului unionist de la Florenţa

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se afla tipărita carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se află şi aceasta: “După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei şi preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească (ereziile romano-catolicilor – n.s.), s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini.

Un prezbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urma din dreapta credință şi era numele prezbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniță şi în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tverschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mâhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcându-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreapta şi zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli şi poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, şi cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristați, caci eu sunt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat prezbiterul: “Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreuna călătorului său, Toma, cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrabă prin dumnezeiescul acoperământ şi cu rugăciunile apărătorului său, cuviosului Serghie, sănătoși şi fără de bântuială în părţile Rusiei. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ioan Iacob Hozevitul: Pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi

„Dintru a nu cunoaşte Scripturile pricina este a tuturor relelor.” zice Sf.Ioan Gură de Aur.

De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc şi am crezut c aceste cuvinte pot folosi şi la alte persoane care nu prea au vreme să deschidă cărţile şi poate nici nu au la îndemână cărţile potrivite. Ştiu că în ziua de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor; aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul cel duhovnicesc, şi mai ales citirea cărţilor sfinte nu prea au loc în viaţa creştinilor de azi. Şi asta nu se întâmplă numai în lumea mirenilor, ci înşişi Monahii au început să ajusteze viaţa după moda nouă. Grija celor pământeşti îi ţine încătuşaţi şi nu pot să mai afle vreme pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Abia au vreme să asculte pravila din biserică, însă şi atunci mintea le este împovărată cu grija trupească şi cu necazurile vieţii. Pentru îndulcirea sufletului greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti, uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte şi ajungem de multe ori la deznădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înainte lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic.

Iată cum ne sfătuieşte cuviosul Nicodim Aghioritul în privinţa aceasta: „Toţi creştinii care ştiu carte, datori sunt a citi Dumnezeieştile Scripturi, pentru că, după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fără de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui.” În cuvântarea cea pentru Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Că nu este cu putinţă; nu este a se mântui cineva, neîndulcindu-se adeseori de citirea duhovnicească!” Apoi Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că citirea luminează şi adună mintea şi năravurile le pune la rânduială. Citește mai mult din acest articol

Cazanie la ziua Sfinţilor şi măriţilor Apostoli Petru şi Pavel

Carte românească de învăţătură la dumenecile preste an şi la praznicele împărăteşti şi la Svenţi mari

Apostolul Petru este de seminţie jidov, dintr’un sat mic ce se cheamă Vitsaida. Pre tatăl lui l’a chemat Iona, însă nu proorocul acela de carele auzim că l’a înghiţit chitul şi iar l’a dat sănătos, ci altul pre numele aceluia. Avea şi alt frate de-l chema Andrei, pre carele toţi îl ştiţi, că a fost şi el în cei doisprezece Apostoli.

Petru luă muiere făcu cu dînsa un făt şi o fată; iar Andrei iubi curăţia şi pentru că întru acele zile era Ioan Botezătorul de mărturisea pocăinţa şi bo­tezul, s’a dus şi s’a dat lui ucenic. Iar dacă a botezat Ioan pre Hristos şi L’a mărturisit pre Dînsul mai mare decît pre sine, auzind Andrei, a lăsat pre Ioan şi s’a dat ucenic lui Hristos.

După cîteva zile a aflat pre frate-său Petru şi a zis Citește mai mult din acest articol