πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhive etichete: ecumenism

Cui îi foloseşte unitatea în minciună a creştinilor?

Sfântul nou-mucenic Ahmed – musulman devenit mărturisitor al lui Hristos

Sfântul nou mucenic Ahmed

Ofiţerul turc

Adevărul este că toţi sfinţii mor cu privirea aţintită la Înviere şi credinţa neclintită în Iisus Hristos Cel înviat, Care stă de-a dreapta Tatălui Ceresc. Prin această credinţă în puterea Învierii, toţi sfinţii trec în viaţa lor prin orice rea-pătimire, chiar şi prin moarte. Această credinţă de nezdruncinat a avut-o şi un musulman, Ahmed, care dă mărturie despre Înviere şi ne încredinţează de prezenţa Sfântului Duh în Biserica creştinilor.

Sfântul Ahmed era turc de neam, cu credinţa musulman şi a trăit spre sfârşitul veacului al XVII-lea în Constantinopol; nu era o persoană oarecare. Era ofiţer la Înalta Poartă, om ce trăia în palatele Sultanului şi secretar al Curţii. Dregătoria lui era mare şi presupunea cunoştinţe şi calităţi mari.

Ahmed nu era căsătorit oficial, dar trăia cu o roabă creştină, după legea musulmană. În casa lui avea două roabe creştine, rusoaice – una tânără şi una în vârstă. Pe cea tânără o ţinea ca femeie, iar pe cea bătrână ca slujitoare, lăsându-o să meargă în duminici şi sărbători la biserica creştinilor. Când se întorcea acasă, ea aducea celei tinere anaforă şi de multe ori şi aghiasmă. Cea tânără, fără să se ferească de Ahmed, lua anafora şi aghiasma. Când ea mânca anafura şi bea aghiasmă, Ahmed simţea în chip minunat că din gura ei se răspândea o mireasmă negrăită. Această mireasmă îl pusese pe gânduri, de aceea îi cerea stăruitor să-i spună de unde provenea. „Aş vrea să-mi spui”, îi zicea, „ce mănânci câteodată, de iese din gura ta această mireasmă?”. Ea, neştiind ce se întâmpla, îi răspundea că nu mânca ceva care să aibă vreun miros aparte. Ahmed însă insista să afle de unde provenea acea mireasmă neobişnuită. Era întotdeauna aceeaşi. Curiozitatea lui devenea tot mai mare şi era mâhnit pentru că nu putea să afle ce „mânca” roaba lui.

În sfârşit, creştina şi-a dat seama că mireasma provenea de la anafora pe care i-o aducea bătrâna de la biserică şi pe care o mânca. Atunci, cu multă sfială şi frică, i-a explicat lui Ahmed fără înconjur, spunându-i: „Ceea ce eu mănânc, de la care tu simţi bună mireasmă când stăm de vorbă, nu e altceva decât anafora pe care bătrâna mi-o aduce de la biserica creştină”. „Ceea ce îmi spui”, îi răspunse el, „este cu neputinţă şi totodată straniu. Eu nu cred în spusele tale! Cum poate să se întâmple aşa minune?”. „Credinţa noastră”, îi răspundea ea, „este vie. Pentru noi, creştinii, Dumnezeul nostru este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a coborât din cer şi S-a făcut om ca să ne mântuiască din păcat. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Antonie Hrapoviţki: Discuţie între un creştin şi un mahomedan despre adevărul Preasfintei Treimi

Cuv.Antonie Hrapoviţki

Ibrahim, un imam tătar bătrân, a fost un bun cunoscut al psaltului Ivan Fedotovici, care ştia foarte bine să vorbească tătăreşte; ei discutau adesea despre credinţă şi se contraziceau despre care credinţă e mai bună – cea tătărească sau cea rusească. Într-o zi, după o lungă dispută, Ibrahim a spus:

– Eşti un om inteligent şi dacă ai fi de-acord să citeşti Coranul nostru, cred că ai deveni un bun mahomedan.

– Eu am vrut să-ţi spun că eşti un om foarte bun – răspundea psaltul – şi dacă ai cunoaşte credinţa noastră, dacă măcar ai citi Noul Testament – te-ai îndrăgosti de creştinism, cu timpul te-ai încredinţa de adevărul său şi te-ai boteza.

– Ştii ce – exclamă imamul – dă-mi Noul Testament al tău, iar eu îţi voi da Coranul. Stabilim un termen de 40 de zile pentru a cunoaşte noua carte a credinţei străine, iar până atunci nu vom vorbi deloc despre credinţă şi chiar nu ne vom mai întâlni.

Zis şi făcut. Ivan Fedotovici a început citirea Coranului, iar Ibrahim Gasanov – a Noului Testament. Când se vedeau, fiecare vroia să discute cu celălalt, dar, amintindu-şi de promisiunea făcută, se despărţeau în tăcere; şi abia în a patruzecea zi, dis-de-dimineaţă, Ibrahim a venit cu cartea la psalt; obrajii îi ardeau şi ochii străluceau; vroia să vorbească despre Evanghelie şi Epistolele Apostolice, dar s-a stăpânit şi l-a întrebat pe psalt:

– Ţi-a plăcut Coranul?

– Multe lucruri mi-au plăcut – răspundea psaltul – dar toate acestea le ştiam de mai demult din cărţile creştineşti, care au fost scrise înainte de Mahomed şi din care el a învăţat să propovăduiască oamenilor că mare şi sfânt este Dumnezeu, că în ascultarea de voia lui Dumnezeu trebuie să ne încredem viaţa, să ne supunem acelei căi pe care ne trimite El, să ajutăm săracii ş.a.; nu-i adevărat, oare, că toate acestea le-ai citit în Noul Testament? Citește mai mult din acest articol

Sf.Serghie de Radonej arată nedreptatea sinodului unionist de la Florenţa

Despre viața cuviosului părintele nostru Serghie şi despre multe minuni ale lui, se afla tipărita carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfântului se află şi aceasta: “După sinodul cel din Florența, unde mulțime de dreptcredincioși, arhierei şi preoți care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească (ereziile romano-catolicilor – n.s.), s-au fost pierdut cu felurite chinuri de către latini.

Un prezbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urma din dreapta credință şi era numele prezbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniță şi în obezi, pentru buna credință, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpând din lanțuri, s-a sfătuit cu Toma solul Tverschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mâhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcându-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareț cinstit stând lângă el, apucându-l de mâna dreapta şi zicându-i: “Oare te-ai binecuvântat de Marcu Eugenicul episcopul Efesului cel ce a urmat pașilor apostolești?” Iar el a răspuns: “Am văzut Doamne pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvântat de dânsul”. Apoi starețul a zis: “Binecuvântat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduiești oriunde vei merge, la toți drepții cei ce țin așezămintele sfinților apostoli şi poruncile sfinților părinți de la cele șapte sinoade, şi cel ce are înțelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristați, caci eu sunt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă. Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareț, l-a întrebat prezbiterul: “Doamne, spune-mi cine ești tu, că mi se pare că ești trimis de Dumnezeu să ne scoți pe noi deznădăjduiții din pământul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sunt Serghie, pe care oarecând m-ai chemat, rugându-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea. După vedenia aceasta, deșteptându-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreuna călătorului său, Toma, cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amândoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrabă prin dumnezeiescul acoperământ şi cu rugăciunile apărătorului său, cuviosului Serghie, sănătoși şi fără de bântuială în părţile Rusiei. Citește mai mult din acest articol

Sf.Varlaam al Moldovei: Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei

DOCUMENT DOMNESC

Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru despre vremurile din urmă ale Moldovei, de la mitropolitul Varlaam

  • După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă dreapta credinţă.
  • Amestecurile de credinţă drept-măritoare, cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi [socotite a fi, n.a.] o urâciune şi o urgie în faţa lui Dumnezeu.
  • Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.
  • Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase.
  • La vremea din urmă, o fiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele.
  • Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o ruşine, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii.
  • Vor defăima obiceiurile creştineşti, dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sângele creştinesc. Mare urgie va fi atunci.
  • Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.
  • Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru ne mai întâlnit în curgerea timpului în Moldova.
  • Biserica strămoșească va fi rușinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujba veşnică, vor lepăda sfântul chip şi făgăduința înaintea lui Hristos, dedându-se la viața lumeasca dinainte. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre raţiunea omenească

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricît de valoroasă ar fi prin natură, oricît de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămînă o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mîna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu.

Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atît de bolnăvicioasă, atît de întunecată şi rătăcită, încît vindecarea ei nu poate avea loc decît prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, cînd caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Cînd caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos… Citește mai mult din acest articol

Sf.Irineu al Lyonului: Ereticii nu urmează nici Scriptura şi nici Tradiţia

1. Căci atunci cînd ei sunt acuzaţi de Scripturi, ei se întorc şi contestă Scripturile, lucru care nu e corect şi nu au nicio autoritate să o facă, şi prin aceasta arată că sunt ambigui şi că adevărul nu şi-l extrag din ele15, pentru că nu ştiu Tradiţia (nesciant Traditionem) [16].

Iar dacă pretind că adevărul nu ni s-a transmis nouă prin documente scrise (per literas traditam) [17], ci prin viu grai (per vivam vocem) [18], atunci le spune Pavel:

„Noi spunem înţelepciunea celor care sunt desăvîrşiţi şi nu înţelepciunea acestei lumi” (I Cor. 2, 6).

Dar aceştia îşi revendică înţelepciunea din tot felul de ficţiuni (fictionem) [19] inventate de către ei. Căci după părerea lor, exista un adevăr în timpul lui Valentin, altul în timpul lui Marcion, altul în timpul lui Cerint şi altul în timpul lui Vasilide sau alţii ca ei, care n-au spus nimic despre mîntuire. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzînd propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicînd că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrînării. Apollinarie era stăpînit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfîntul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Serafim Rose: Cum să-i citim pe Sfinţii Părinţi

Prezentul studiu de patrologie îi va prezenta pe Sfinţii Părinţi ai Spiritualităţii Ortodoxe; din acest motiv acoperirea şi scopurile ei sunt destul de diferite de obişnuitele cursuri de Patrologie din seminar. În acest studiu scopul nostru va fi dublu: (1) Prezentarea fundamentelor teologice ale vieţii duhovniceşti – natura şi scopul luptei duhovniceşti, concepţia patristică despre firea umană, lucrarea harului dumnezeiesc şi efortul uman etc.; (2) descrierea învăţăturii practice despre trăirea acestei vieţi duhovniceşti ortodoxe, cu o caracterizare a stărilor duhovniceşti, atît bune cît şi rele, cu care avem de-a face, sau prin care trecem în lupta noastră duhovnicească. Astfel, vor fi abordate chestiuni de ordin dogmatic referitoare la firea lui Dumnezeu, Sfînta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, purcederea Sfîntului Duh şi cele asemenea, dar toate acestea vor fi atinse numai în măsura în care au legătură cu lucruri legate de viaţa duhovnicească; de asemenea, nu vor fi discutate scrieri care tratează în principal teme dogmatice şi care, cum s-ar spune, ating numai în mod secundar probleme de ordin duhovnicesc. Pe scurt, acesta va fi în primul rînd un studiu al Părinţilor Filocaliei, acea colecţie de scrieri duhovniceşti ortodoxe, alcătuită înainte de apusul epocii în care a izbucnit cumplita Revoluţie franceză ale cărei efecte ultime le resimţim şi noi, astăzi, în zilele stăpînirii ateiste şi ale anarhiei.

În secolul prezent, interesul manifestat pentru Filocalie şi Sfinţii Părinţi a înregistrat o creştere semnificativă. Au început să fie studiaţi în special Părinţii trăitori la sfîrşitul epocii patristice sau bizantine, precum Sfîntul Simeon Noul Teolog, Sfîntul Grigorie Sinaitul sau Sfîntul Grigorie Palama, iar cîteva din scrierile lor au fost traduse şi tipărite în engleză sau în alte limbi apusene. S-ar putea spune chiar că în unele cercuri academice şi în Seminarii ei “au ajuns la modă”, făcînd un contrast izbitor cu secolul XIX cînd, în cele mai multe Academii teologice ei nu erau deloc “la modă” (fiind la antipod faţă de cele mai bune mănăstiri care i-au cinstit ca sfinţi, trăind prin scrierile lor). Citește mai mult din acest articol

Sf.Vasile cel Mare: Să spunem adevărul cu toată îndrăzneala!

Deci cu ce vom asemui situaţia prezentă? Seamănă, într-adevăr, unui război naval, izbucnit între marinari războinici, din cauza unor vechi fricţiuni; imaginează-ţi, deci, acest tablou: flota (părţilor aflate în război) porneşte din ambele părţi la atac cu mult elan. Apropiindu-se corăbiile una de alta, mînia ajunge la culme şi (bărbaţii) încep lupta. Presupune, dacă vrei, că, în acelaşi timp, corăbiile sunt zdruncinate de o furtună violentă şi că o întunecime densă, provocată de nori, învăluie totul, încît să nu se mai poată face deosebire între prieteni şi duşmani, iar semnele lor distinctive să nu mai poată fi recunoscute din cauza confuziei (generale). Să mai adăugăm tabloului, pentru a-l face mai viu, o mare agitată, o ploaie torenţială şi valuri ridicate de furtună. Apoi, un vînt puternic, suflînd din toate părţile, către acelaşi punct şi vasele ciocnindu-se (între ele). (În această situaţie), închipuie-ţi că unii dintre luptători trădează, trecînd în cursul luptei în tabăra duşmană, alţii încearcă să conducă vasele purtate de vînturi împotriva atacanţilor, iar alţii, (cuprinşi) de revolta pe care le-a inspirat-o invidia faţă de superiori şi dorinţa de a fi fiecare stăpîn, se ucid reciproc. Adaugă acestora un zgomot confuz (provocat) de vînturile care şuieră, de ciocnirea corăbiilor, de valurile care fierb şi de ţipetele luptătorilor, care proferă tot felul de cuvinte din cauza celor ce suferă, încît să nu se audă nici vocea comandantului, nici a cîrmaciului şi peste tot să se aştearnă o dezordine şi o confuzie înfricoşătoare, multe greşeli comiţîndu-se din cauza disperării. Adaugă acestora şi o extraordinara boală a doxomaniei (n.n. mania gloriei, a părerii de sine), încît, deşi corabia se scufundă, cearta pentru întîietate să mai preocupe încă pe pasageri.

Treci acum de la imagine la prototipul însuşi al răutăţii. Facţiunea ariană (este vorba despre eresul arian), separîndu-se de Biserica lui Dumnezeu, nu părea mai demult a fi singura grupare duşman? Ei bine, după o lungă şi penibilă dispută, s-a pornit război deschis împotriva noastră, iar, odată pornit, războiul s-a lăţit şi a luat forme multiple, trezind în toţi suspiciune şi ură neîmpăcată. Aceasta agitaţie a Bisericilor nu este mai rea decît orice furtună pe mare? Citește mai mult din acest articol

Sf.Maxim Grecul despre unirea cu catolicii

Cuvînt împotriva lucrării mincinoase a lui Nicolae neamţul – despre unirea ortodocşilor cu latinii*

Acest Nicolae Bulev a trăi multă vreme în oraşul izbăvit de Dumnezeu, Moscova, în zilele binecinstitorului împărat, marelui cneaz Vasili Ioanovici al întregii Rusii (1505-1533), şi s-a bucurat de mare cinste din partea acestui împărat pentru iscusinţa lui de medic. Însă el a scris, cu scop viclean, un cuvînt plin de toată făţărnicia, despre unirea credinţei greceşti cu cea romană. În acest cuvînt, el laudă cu viclenie credinţa noastră, iar ereziile latine, din pricina cărora noi neam despărţit de ei, le-a ascuns, vicleanul, şi nu a scris nimic despre ele. Însă călugărul Maxim (1480-1556), aflînd despre lucrarea lui înselătoare, s-a înarmat împotriva uneltirilor lui cu harul Sfîntului Duh şi a scris acest cuvînt:

„Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, la mulţimea celorlalte porunci şi învăţături mîntuitoare ale Sale, prin care ne îndrumă pe noi, cei ce credem în El, pe calea cunoaşterii neclintite şi neîntinate a lui Dumnezeu, a adăugat şi aceasta, zicînd: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt.7,15). De aceea, Iubitorul de oameni, învăţîndu-ne cum să îi recunoaştem şi să ne păzim nevătămaţi de ei, adaugă: După roadele lor îi veţi cunoaşte.

El îi numeşte prooroci mincinoşi pe învăţătorii mincinoşi, adică pe ereticii care vorbesc din pîntecele lor (din cuget trupesc), iar nu după Legea Evangheliei şi după teologie, şi care, prin propriile lor cuvinte sirete, amăgesc inimile oamenilor simpli. Roadele lor sunt nu numai faptele şi cuvintele lor, ci şi învăţătura lor răstălmăcită, ascunsă în adîncul scrierilor lor.

La fel ca şi Mîntuitorul, vesteşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel vorbind despre aceiaşi prooroci mincinoşi în a doua Epistolă către Corinteni. Iată ce zice: Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor.11,13). Ca unii ca aceştia este şi linguşitorul Nicolae neamţul, care a trăit mulţi ani în mijlocul bine-credinciosului popor rus şi s-a străduit prin toate mijloacele să-l abată de la credinţa cea ortodoxă primită de la strămoşii săi. În rîndul celorlalte fapte viclene ale lui se numără şi faptul că a scris cuvîntul despre unirea ruşilor cu latinii, silindu-se să arate că atît credinţa unora, cît si a celorlalţi este una şi aceeaşi. Citește mai mult din acest articol

Cuv.Serafim Rose: Sfinţii Părinţi – călăuza sigură spre adevăratul Creştinism

Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit voua cuvîntul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au incheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa… Nu vă lăsaţi furaţi de invăţăturile străine cele de multe feluri. (Evrei 13:7,9)

Nu a existat niciodată un asemenea veac al falşilor invăţători precum acest jalnic secol al 20-lea, atît de bogat în jucărioare lumeşti şi atît de sărac în cele ale minţii şi sufletului. Orice părere imaginabilă, chiar şi cea mai absurdă, chiar şi dintre cele respinse pînă mai deunăzi de toţi oamenii civilizaţi – acum îşi găseşte susţinerea şi propriul ei „învăţător”. Cîţiva dintre aceşti învăţători dovedesc sau făgăduiesc „puteri spirituale” şi false minuni, precum o fac unii ocultişti şi „harismatici”; dar majoritatea acestor învăţători contemporani nu oferă nimic mai mult decît un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din văzduh”, ca din partea unor „înţelepţi” (sau „inţelepte”) ce se auto-întituleaza astfel, ce socotesc a cunoaşte mai mult decît toţi cei din vechime, doar prin simplul fapt că vieţuiesc în „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de şcoli, şi „creştinismul” o mie de secte. Unde poate fi găsit în toate acestea adevărul, dacă mai poate fi găsit cu adevărat în vremurile noastre atît de rătăcite?

Doar într-un singur loc poate fi găsit izvorul adevăratei învăţături, provenind de la Dumnezeu Însuşi, neîmpuţinat de-a lungul veacurilor şi mereu proaspăt, unul şi acelaşi în toţi cei care Îl propovăduiesc cu adevărat, purtînd spre mîntuirea cea veşnică pe cei ce Îl urmează. Acest loc este Biserica Ortodoxă a lui Hristos, izvorul este Harul Prea-Sfîntului Duh, şi învăţătorii cei adevăraţi ai predaniei dumnezeieşti, ce îşi are obîrşia în acest izvor, sunt Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cît de puţini dintre creştinii ortodocşi ştiu aceasta, şi cîţi ştiu îndeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cît de mulţi din ierarhii contemporani îşi poartă turmele nu pe păşunile cele adevărate ale sufletului, Sfinţii Părinţi, ci către căile pierzătoare ale înţelepţilor moderni ce făgăduiesc ceva „nou” şi se străduie să-i facă pe creştini a uita învăţătura cea adevărată a Sfinţilor Părinţi, o învăţătură care – este prea adevărat – se găseşte într-un dezacord deplin cu ideile false ce stăpînesc vremurile moderne.

Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinti nu aparţine unei epoci, fie ea „veche” sau „modernă”. A fost transmisă prin succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a apostolilor Săi, pînă în ziua de azi, şi nu a existat niciodată o perioadă în care să fie nevoie a redescoperi o învăţătura patristică „pierdută”. Chiar şi cînd mulţi dintre creştinii ortodocşi s-au îndepărtat de această învăţătură (cum este cazul, de pildă, în zilele noastre), adevăraţii ei reprezentanţi au transmis-o mai departe celor ce însetau să o primească. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plină de strălucire a celui de al patrulea secol, şi au existat perioade de decădere a conştiinţei patristice în randul creştinilor ortodocşi; însă nu a existat nicicînd vreo perioadă, de la întemeierea Bisericii lui Hristos pe pămînt, în care tradiţia patristică să nu călăuzească Biserica; Citește mai mult din acest articol

Sobor a toată lumea, sobor ecumenic, ecumenicitate

În congresul profesorilor Facultăţilor de Teologie ortodoxă din toată lumea, ţinut la Atena, la începutul lui Decembrie trecut, s-a pus problema convocării „unui Sinod Ecumenic”. La o înţelegere nu s-a putut ajunge. Marea majoritate a profesorilor a fost de părere că o convocare a Soborului „Ecumenic” (al optulea pentru noi) nu este cu putinţă.

Între argumentele aduse împotriva ţinerii soborului a fost mai ales acela că noi, ortodocşii, fiind „numai o parte din creştinătate”, n-am putea realiza „cantitativ” ecumenicitatea. Şi aşa, iată-ne în faţa concepţiei despre ecumenicitate a deţinătorilor oficiali ai ştiinţei teologice.

Concepţia asta aritmetică a ecumenicităţii e străină duhului Ortodoxiei. Străină şi primejdioasă. Ea vădeşte pierderea sensului lucrurilor. Din lenevire pentru smerita cugetare; din lipsă de contact cu realităţile vii ale credinţei ortodoxe.

Pentru a ajunge la dreapta înţelegere a ecumenicităţii vom cerceta aici unele fapte. Şi aşa vom putea înţelege prin ce se defineşte ecumenicitatea unui sobor: prin numărul episcopilor participanţi? Prin reprezentarea lor la sobor? Prin proporţia justă a acestei reprezentări? Prin participarea tuturor bisericilor la sobor? Sau prin altceva?

1. Numărul. Din mulţimea de soboare ţinute între anii 160 şi 787 pe întreg pământul lumii creştine, Biserica cunoaşte numai şapte Soboare Ecumenice. La Soborul I Ecumenic (Niceea, 325) au fost de faţă între 259 şi 318 Părinţi. La Soborul II (Constantinopol, 381) au fost 150 episcopi. La Soborul III (Efes, 431) au fost vreo 200. La Soborul IV (Calcedon, 451), peste 600 (630). La Soborul V (Constantinopol, 553) au fost faţă, la şedinţa ultimă, 164. La Soborul VI (Constantinopol, 681) au fost prezenţi 174. La Soborul VII (Niceea, 787) au luat parte între 330-367 episcopi. Prin urmare, numărul părinţilor care au venit la cele şapte soboare ecumenice se mişcă între 150 şi 600. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie (Briancianinov): Erezie – învăţătură mincinoasă depsre Creştinism (I)

Erezie – cuvîntul grecesc αίρεση – înseamnă o în genere o oarecare învăţătură diferită. Astfel, la timpul apariţiei sale, învăţătura creştinească uneori era numită erezie (Fapte 28,22). Cu timpul însă, denumirea de „erezie” a început să desemneze o învăţătură mincinoasă anume despre creştinism, acea care se separa şi se deosebea de învăţătura Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Creştinismul este învăţătura Dumnezeiască, Revelaţia lui Dumnezeu. Fiind o cunoaştere dăruită omului de către Dumnezeu, aceasta trebuie primită şi păzită cu ccea mai mare cinste şi cucernicie, corespunzătoare acestei mari sfinţenii. Ea poate fi primită şi păzită cu credinţă smerită în faptul că este pe deplin superioară raţiunii umane. Ea reprezintă acea carte tainică, duhovnicească (Apoc. 22,18-19), cartea cunoaşterii Dumnezeieşti, scrisă şi dată nouă de Dumnezeu, la care nu se poate adăuga nimic şi din care nu poate fi exclus nimic. Aceasta lămureşte de ce erezia este un păcat atît de mare. Aceasta este nemulţumirea şi răzvrătirea creaţiei împotriva creatorului, nemulţumirea şi răzvrătirea celei mai nemernice şi neputincioase fiinţe – a omului, împotriva atotdesăvîrşitului Dumnezeu. Înfricoşător – ea este judecata omului asupra lui Dumnezeu şi osîndirea lui Dumnezeu de către om. Ea este păcatului minţii, păcatului sufletului. Ea este hulă asupra lui Dumnezeu, duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ea este rodul trufiei, pricina căderii îngerilor căzuţi. Urmările căderii în erezie sînt foarte asemănătoare cu căderea duhurilor proscrise; ea întunecă mintea, împietreşte inima, revarsă veninul său peste trup, aduce în suflet moartea cea veşnică. Ea e incompatibilă cu smerenia. [1] Ea pe deplin îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Ea este un păcat de moarte. Ca rod al trufiei, erezia îşi ţine prizonierul în lanţuri de fier, arareori cineva reuşind să scape din lanţurile ei. Stăruirea în erezie este o însuşire a ereticului. Primii eretici au fost creştinii convertiţi din iudaism, care, formal primind credinţa în Hristos, Citește mai mult din acest articol