πατερικά

Atunci se măreşte numele păcii, cînd nu ne vom împotrivi părerilor Sfinţilor, nici nu vom făptui împotriva hotarelor acelora. (Sf.Chiril cel Mare)

Arhive etichete: erezie

Sf. Teodor Studitul: Întinare are împărtăşania unde e pomenit ereziarhul!

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Sf. Teodor Studitul (759-826 d. Hr.)

Scrisoarea 553

Către soţia unui spătar al cărei nume e Mahara

 Ce frumoasă e epistola nobleţei tale, pe de-o parte, dic­tată în limba ţinutului tău, pe de alta, revărsîndu-se de multul har al smeritei cugetări şi, ceea ce e uimitor, avînd un mod de a spune lucrurile neobişnuit, ca şi cum ar avea ceva dăruit de Dumnezeu pe dinăuntru. Însă de unde, fi­ind noi păcătoşi, este atît de mare credinţa ta şi revărsarea ta evlavioasă faţă de noi? Ori [poate faci aceasta] pentru ca să ne fie cunoscută şi nouă care şi ce fel de evlavie ai, atrăgînd la ea împreună cu tine, ca pe o mîncare pusă pe o masă dumnezeiască, şi pe domnul şi capul tău [soţul], dar şi pe doamnele surori?

Prin urmare, în acest fel este dumnezeiesc de încîntă­toare epistola voastră şi pune în valoare şi mai frumos tră­săturile dreptei voastre credinţe. Dar eu nu sunt destoinic în a vă spune să vă dăruiţi cu totul smereniei mele[1]. Citește mai mult din acest articol

Vedenia profetică a Sfântului Ioan de Kronştadt asupra vremurilor de pe urmă

Descoperire cerească arătată în vis:

Eu, mult păcătosul Ioan din Kronştadt, scriu aceasta descoperire cerească văzută de mine şi vă spun adevărul, tot ce-am auzit şi am văzut într-o vedenie ce mi s-a arătat într-o noapte de ianuarie, în 1901.

Mă înfior de cele văzute, când mă gândesc ce va fi cu lumea cea păcătoasă. Mânia lui Dumnezeu ne va lovi în curând, pe neaşteptate, pentru ticăloșia noastră. Scriu şi-mi tremura mâinile, şi lacrimile-mi curg pe obraz. Doamne, dă-mi tărie şi putere, dă-mi adevărul Tău şi voinţa Ta de la început până la sfârșit, ca să descriu tot ce-am văzut!

Aceasta vedenie a fost așa: după rugăciunea de seara m-am culcat să mă odihnesc puțin de oboselile mele. În chilie era semiîntuneric, în faţa icoanei Maicii Domnului ardea candela. Nu trecu nici jumătate de ceas şi am auzit un zgomot ușor. Cineva s-a atins de umărul meu şi o voce blândă mi-a zis încetișor: „Scoală-te, robul lui Dumnezeu, şi să mergem cu voia lui Dumnezeu!”. M-am ridicat şi am văzut lângă mine un minunat stareț, cu pletele albe, într-o mantie neagră, cu toiagul în mână; m-a privit binevoitor, iar eu de frică mai n-am căzut jos; mâinile şi picioarele începură să-mi tremure, voiam să Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre raţiunea omenească

Boala „raţiunii sănătoase”

Ciudată e judecata dumneavoastră despre raţiunea sănătoasă. De unde, cu ce drept o găsiţi, o descoperiţi în dumneavoastră? Dacă sunteţi creştini trebuie să aveţi noţiuni creştine cu privire la acest obiect şi nu altele, după capul dumneavoastră sau agăţate cine ştie de pe unde!

Evanghelia ne învaţă că, prin cădere, noi ne-am agonisit o raţiune pervertită, că raţiunea firii noastre căzute, oricît de valoroasă ar fi prin natură, oricît de ascuţită ar fi prin învăţătura lumească, îşi păstrează caracterul căpătat prin căderea în păcat, continuă să rămînă o raţiune pervertită. Trebuie să o lepezi, să te dai pe mîna călăuzitoare a credinţei şi, sub această conducere, la timpul său, după o însemnată nevoinţă întru evlavie, Dumnezeu dăruieşte robului Său credincios raţiunea Adevărului sau Judecata Duhovnicească, temelia judecăţii duhovniceşti fiind Dumnezeu.

Ceea ce numiţi dumneavoastră raţiune sănătoasă, noi, creştinii, cunoaştem că este o raţiune atît de bolnăvicioasă, atît de întunecată şi rătăcită, încît vindecarea ei nu poate avea loc decît prin retezarea cu paloşul credinţei a tuturor ştiinţelor şi cunoştinţelor care o compun şi prin lepădarea lor. Deşartă e rătăcirea minţii omeneşti, cînd caută să-L pătrundă pe nepătrunsul Dumnezeu! Cînd caută să explice inexplicabilul, să-L supună consideraţiilor sale pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea întreprindere e o întreprindere satanică!…Tu, care te numeşti creştin şi nu ai habar de învăţătura lui Hristos… Citește mai mult din acest articol

Sf.Irineu al Lyonului: Ereticii nu urmează nici Scriptura şi nici Tradiţia

1. Căci atunci cînd ei sunt acuzaţi de Scripturi, ei se întorc şi contestă Scripturile, lucru care nu e corect şi nu au nicio autoritate să o facă, şi prin aceasta arată că sunt ambigui şi că adevărul nu şi-l extrag din ele15, pentru că nu ştiu Tradiţia (nesciant Traditionem) [16].

Iar dacă pretind că adevărul nu ni s-a transmis nouă prin documente scrise (per literas traditam) [17], ci prin viu grai (per vivam vocem) [18], atunci le spune Pavel:

„Noi spunem înţelepciunea celor care sunt desăvîrşiţi şi nu înţelepciunea acestei lumi” (I Cor. 2, 6).

Dar aceştia îşi revendică înţelepciunea din tot felul de ficţiuni (fictionem) [19] inventate de către ei. Căci după părerea lor, exista un adevăr în timpul lui Valentin, altul în timpul lui Marcion, altul în timpul lui Cerint şi altul în timpul lui Vasilide sau alţii ca ei, care n-au spus nimic despre mîntuire. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Despre dreapta credinţă şi necredinţă

Dreapta credinţă, adevărata faptă bună

Credinţa adevărată şi vie aduce omului mîntuirea, chiar dacă acesta o mărturiseşte doar cu gura. Ea i-a adus mîntuirea tîlharului răstignit pe cruce; a adus mîntuire, prin pocăinţă, multor păcătoşi în ultimele clipe, cele dinainte de moarte, ale vieţii lor.

Atît de însemnată, de neapărat trebuincioasă este pentru mîntuire mărturisirea cu gura a credinţei inimii şi încredinţării sufletului, că sfinţii mucenici din toate veacurile creştinismului, începînd cu înşişi Apostolii lui Hristos, s-au învoit mai degrabă a răbda chinuri lungi şi înfricoşate, a vărsa sîngele lor ca apa, decît a rosti lepădarea de Hristos, fie aceasta şi prefăcută, numai cu gura, fără ca inima să ia parte.

Dumnezeu cere de la om pentru a-l mîntui numai credinţa vie, adevărată. Aceasta, ca zălog al mîntuirii şi fericirii veşnice, trebuie să fie pentru creştin mai de preţ decît viaţa lui pămîntească. Mucenicia este roada adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, dăruite prin credinţă. Mucenicia este roada credinţei. Această faptă au hulit-o şi o hulesc cei ce pun mare preţ pe faptele firii omeneşti căzute: în orbirea lor, ei numesc această preasfîntă nevoinţă a celor mari la suflet „urmare a nebuniei”. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie Briancianinov: Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzînd propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească a oamenilor strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea-credinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat –spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicînd că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrînării. Apollinarie era stăpînit de patima destrăbălării. Eutihie era orbit mai cu seamă de pofta de arginţi, iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind o lucrare trupească, rod al înţelepciunii trupeşti, sunt născoceli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfîntul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; ele au căzut în cugetarea trupească de la cea duhovnicească. Citește mai mult din acest articol

Sf.Teodor Studitul: Despre creştinii bulgari, care au îndurat chinuri de mucenici pentru că n-au vrut să mănînce carne în postul mare

Fraţilor şi părinţilor, vreau să îndemn dragostea voastră spre fapte bune cu o istorioară folositoare. Povestirea este aceasta: în ţara Bulgariei s-a dat poruncă aspră de la domnul locului, precum ne-am încredinţat de la mulţi, pentru creştinii şi fraţii noştri ce sunt robiţi, că de vor vrea să mănînce carne în sfîntul şi marele post, îşi cîştigă viaţa, iar de nu vor vrea, pe toţi o să-i treacă prin sabie. Deci acel păgîn a pus toată puterea ca să se plinească cuvîntul lui. Atunci s-au adunat la un loc mulţimea robilor, copiii şi femeile. Şi mare jale era între ei, căci pe de o parte socotind cum să calce legea creştinească şi să mănînce carne, se întristau şi plîngeau, iar pe de altă parte vedeau primejdia morţii şi se tînguiau cu amar. În scurt s-au supus şi au hotărît cei mai mulţi să se supună poruncii tiranului. Dar dintre ei s-au osebit patrusprezece familii, zicînd că nicidecum nu vor face porunca păgînului, ca să mănînce carne în sfîntul post. Ceilalţi creştini se rugau de ei şi-i îndemnau să nu piară pentru atîta greşeală, ci deocamdată să facă voia tiranului şi pe urmă se vor îndrepta prin spovedanie şi pocăinţă, însă aceştia nicidecum n-au vrut, ci nădăjduiau la Dumnezeu şi la cîştigul bunătăţilor veşnice.

Iar domnul cel barbar, dacă a văzut tăria minţii lor, s-a sfătuit să omoare pe unul din ei şi să-i împartă femeia şi pe copiii lui robi tătarilor, socotind că doar şi ceilalţi se vor înfricoşa şi vor face voia lui. Şi după cum a poruncit îndată s-a făcut. Dar ceilalţi nu s-au înfricoşat, ci mai mult s-au întristat şi ziceau: „creştini suntem şi un cuget avem cu fratele nostru ce a mărturisit”. Deci pentru această bună mărturisire li s-au tăiat şi lor capetele şi s-au săvîrşit în Domnul.

Vedeţi fraţilor că şi pînă astăzi se împlineşte Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu, căci zice Domnul: „Cel ce iubeşte pe Tatăl său şi pe mama sa mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cine nu ia crucea sa şi să vie după Mine nu este Mie vrednic!”. Şi iarăşi zice: nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare, ci mai vîrtos să vă fie frică de Dumnezeu care poate şi sufletul şi trupul să-l chinuiască în gheena focului”. Citește mai mult din acest articol

„Achindin, care a rostit cuvinte hulitoare împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să fie anatema!”

Din viaţa Sf.Sava Vatopedinul, scrisă de Sf.Filothei Kokinos (sec.XIV), ucenicul Sfîntului Sava

Vedenia aceasta a avut-o Sfîntul Sava în vremea cînd era nelămurit în legătură cu problema apărută atunci, a ereziei lui Achidin. (Cuvintele în ghilimele sunt ale Sfîntului Sava, celelalte sunt ale Sfîntului Filothei)

„Era noapte şi mă rugam mult. Am făcut rugăciune neîntreruptă şi stăruitoare pentru problema aceasta. Timpul trecea şi apăreau zorii. La un moment dat mi s-a părut că am adormit. Dar nu era somn, ci o amorţeală a simţurilor trupeşti, care-mi ţinea mintea între somn şi veghe.

Se făcea că stau într-o biserică spaţioasă şi măreaţă. Un cor strălucitor de arhierei a ieşit din altar cu mult fast şi strălucire. Îndată ce au ieşit pe uşile împărăteşti, n-au urmat toţi acelaşi drum, ci s-au despărţit în două, ca un rîu. Jumătate au completat spaţiul din dreapta, înconjurîndu-l. Au început de la stîlpul porţii împărăteşti şi au continuat să stea drepţi şi măreţi în faţa sfintelor icoane. Stăteau spate în spate, lipiţi, aşezaţi ca într-un lanţ. Cealaltă jumătate s-a aşezat la fel, în spaţiul din stînga.

Un respect negrăit stăpînea pretutindeni. Toţi erau gînditori, toţi cugetau, toţi se concentrau. Totodată acolo se afla o mare mulţime de oameni. Cu toţii îi priveam pe arhierei cu teamă şi respect.

Atunci am văzut pe cineva care semăna cu un diacon, ieşind singur din acel altar. Strălucitor şi luminos la chip şi la veşminte, părea un înger venit să aducă porunci minunate. În mînă ţinea o carte, gata să citească ce scria în ea. S-a înclinat în dreapta şi în stînga în faţa celor prezenţi, a păşit drept şi a urcat pe scările amvonului. Mai întîi a tăcut puţin şi a atras toate privirile asupra lui, cum era firesc. Astfel i-a făcut pe ascultători să fie şi mai atenţi. O tăcere adîncă stăpînea încă pretutindeni. Atunci a deschis cartea – ce privelişte înfricoşătoare! – şi a spus: „Achindin, care a rostit cuvinte hulitoare împotriva Bisericii lui Dumnezeu, al doilea Iuda, trădătorul evlaviei, al doilea Arie, sfîşiind ca şi acela Biserica lui Hristos, apostatul, vrăjmaşul şi războinicul vădit al adevărului, să fie anatema!” Citește mai mult din acest articol

Sf.Maxim Grecul despre unirea cu catolicii

Cuvînt împotriva lucrării mincinoase a lui Nicolae neamţul – despre unirea ortodocşilor cu latinii*

Acest Nicolae Bulev a trăi multă vreme în oraşul izbăvit de Dumnezeu, Moscova, în zilele binecinstitorului împărat, marelui cneaz Vasili Ioanovici al întregii Rusii (1505-1533), şi s-a bucurat de mare cinste din partea acestui împărat pentru iscusinţa lui de medic. Însă el a scris, cu scop viclean, un cuvînt plin de toată făţărnicia, despre unirea credinţei greceşti cu cea romană. În acest cuvînt, el laudă cu viclenie credinţa noastră, iar ereziile latine, din pricina cărora noi neam despărţit de ei, le-a ascuns, vicleanul, şi nu a scris nimic despre ele. Însă călugărul Maxim (1480-1556), aflînd despre lucrarea lui înselătoare, s-a înarmat împotriva uneltirilor lui cu harul Sfîntului Duh şi a scris acest cuvînt:

„Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, la mulţimea celorlalte porunci şi învăţături mîntuitoare ale Sale, prin care ne îndrumă pe noi, cei ce credem în El, pe calea cunoaşterii neclintite şi neîntinate a lui Dumnezeu, a adăugat şi aceasta, zicînd: Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Mt.7,15). De aceea, Iubitorul de oameni, învăţîndu-ne cum să îi recunoaştem şi să ne păzim nevătămaţi de ei, adaugă: După roadele lor îi veţi cunoaşte.

El îi numeşte prooroci mincinoşi pe învăţătorii mincinoşi, adică pe ereticii care vorbesc din pîntecele lor (din cuget trupesc), iar nu după Legea Evangheliei şi după teologie, şi care, prin propriile lor cuvinte sirete, amăgesc inimile oamenilor simpli. Roadele lor sunt nu numai faptele şi cuvintele lor, ci şi învăţătura lor răstălmăcită, ascunsă în adîncul scrierilor lor.

La fel ca şi Mîntuitorul, vesteşte şi dumnezeiescul Apostol Pavel vorbind despre aceiaşi prooroci mincinoşi în a doua Epistolă către Corinteni. Iată ce zice: Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor.11,13). Ca unii ca aceştia este şi linguşitorul Nicolae neamţul, care a trăit mulţi ani în mijlocul bine-credinciosului popor rus şi s-a străduit prin toate mijloacele să-l abată de la credinţa cea ortodoxă primită de la strămoşii săi. În rîndul celorlalte fapte viclene ale lui se numără şi faptul că a scris cuvîntul despre unirea ruşilor cu latinii, silindu-se să arate că atît credinţa unora, cît si a celorlalţi este una şi aceeaşi. Citește mai mult din acest articol

Sf.Ignatie (Briancianinov): Erezie – învăţătură mincinoasă depsre Creştinism (I)

Erezie – cuvîntul grecesc αίρεση – înseamnă o în genere o oarecare învăţătură diferită. Astfel, la timpul apariţiei sale, învăţătura creştinească uneori era numită erezie (Fapte 28,22). Cu timpul însă, denumirea de „erezie” a început să desemneze o învăţătură mincinoasă anume despre creştinism, acea care se separa şi se deosebea de învăţătura Bisericii celei Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească.

Creştinismul este învăţătura Dumnezeiască, Revelaţia lui Dumnezeu. Fiind o cunoaştere dăruită omului de către Dumnezeu, aceasta trebuie primită şi păzită cu ccea mai mare cinste şi cucernicie, corespunzătoare acestei mari sfinţenii. Ea poate fi primită şi păzită cu credinţă smerită în faptul că este pe deplin superioară raţiunii umane. Ea reprezintă acea carte tainică, duhovnicească (Apoc. 22,18-19), cartea cunoaşterii Dumnezeieşti, scrisă şi dată nouă de Dumnezeu, la care nu se poate adăuga nimic şi din care nu poate fi exclus nimic. Aceasta lămureşte de ce erezia este un păcat atît de mare. Aceasta este nemulţumirea şi răzvrătirea creaţiei împotriva creatorului, nemulţumirea şi răzvrătirea celei mai nemernice şi neputincioase fiinţe – a omului, împotriva atotdesăvîrşitului Dumnezeu. Înfricoşător – ea este judecata omului asupra lui Dumnezeu şi osîndirea lui Dumnezeu de către om. Ea este păcatului minţii, păcatului sufletului. Ea este hulă asupra lui Dumnezeu, duşmănie împotriva lui Dumnezeu. Ea este rodul trufiei, pricina căderii îngerilor căzuţi. Urmările căderii în erezie sînt foarte asemănătoare cu căderea duhurilor proscrise; ea întunecă mintea, împietreşte inima, revarsă veninul său peste trup, aduce în suflet moartea cea veşnică. Ea e incompatibilă cu smerenia. [1] Ea pe deplin îl înstrăinează pe om de Dumnezeu. Ea este un păcat de moarte. Ca rod al trufiei, erezia îşi ţine prizonierul în lanţuri de fier, arareori cineva reuşind să scape din lanţurile ei. Stăruirea în erezie este o însuşire a ereticului. Primii eretici au fost creştinii convertiţi din iudaism, care, formal primind credinţa în Hristos, Citește mai mult din acest articol