Sf. Teofan Zăvorîtul: Sîmbăta a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 9,1-6 ]. „Şi i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumne­zeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează pînă azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noas­tră, iar puterea care lucra în ei lucrează pînă acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintîi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă şi a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atît de mare, că a început să i se învîrtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat

Sf. Teofan Zăvorîtul: Vinerea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 12, 2-12]. „Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decît frica de moarte. Atunci cînd împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decît să treci peste frica de Dumnezeu; fiind­că dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea tru­pească, de care oricum nu ai să scapi, o să ai parte de altă moarte, mult mai cumplită decît cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicînd în noi şi n-am săvîrşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile.

Sf. Teofan Zăvorîtul: Joia a XXIII-a după Cincizecime

Sfînzul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 47; 12, 1]. „Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvîrşi sunt în folo­sul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei şi în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvîrşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mus­traţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negre­şit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotă­rîrea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gînd fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă cînd omul vrea să îşi clădească

Sf. Teofan Zăvorîtul: Miercurea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 42-46]. Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea şi iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorînduielilor atît în societate, cît şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism. Atunci cînd egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nim­iceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pen­tru nici un lucru cu adevărat bun. Încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deo­sebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi ne­cuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecădenia sa, însă în sine este un „mormînt care nu se vede, şi oamenii care umblă

Sf. Teofan Zăvorîtul: Marţea a XXIII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul

[Lc. 11, 34-41]. „Luminătorul trupu­lui este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Cînd ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mer­gem; iar cînd mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele şi privitor la felul în care tre­buie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufle­tului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decît tot ce avem şi cunoaştem. Atunci cînd mintea este sănătoasă, în suflet împărăţeşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi li­bertatea faţă de toate cele din afară, iar cînd mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amîndouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpîneşte. În această împreju­rare, omul se află în noapte adîncă: înţelegerea i se rătă­ceşte, faptele lui sunt fără rînduială, inima este plină de

Sf. Teofan Zăvorîtul: Lunea a XXIII-a după Cincizecime

Sf. Teofan Zăvorîtul

[Lc. XI, 29-33]. „Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osîndi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvîrşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, avînd înain­tea lor pe Domnul Însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decît Solomon, pe cît este cerul mai sus de pămînt. Împărăteasa de la miazăzi îi va osîn­di şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna şi în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Şi totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipă­reşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzînd, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului.

Sf. Teofan Zăvorîtul: Duminica XXII-a după Cincizecime

Sfîntul Teofan Zăvorîtul (1815-1894)

[Lc. VIII, 26-39]. Îndrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămînă cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpîni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am pri­mit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi ne­recunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui Voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decît  orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dum­nezeiasca Pronie ne apără de rele – pe care de multe ori nu le vedem – şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lip­sită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noas­tre; şi