Sf.Ioan Iacob: Ce înseamnă o clătinare din rădăcina Credinţei. Pildă din viaţa Sf.Paisie cel Mare.

Acum vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare.

Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de-aproape pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. A mers odinioară acest ucenic în cetate spre a vinde rucodelia (lucrul mîinilor). Întorcîndu-se în schit după cîteva zile, vede cu mirare ucenicul că duhovnicescul lui părinte (adică Paisie), care îl avea la atîta dragoste acum nu-i mai dă nici o atenţie.

Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i-o mai dă bătrînul, ba încă se fereşte de el ca de un străin. Se uită lung la el ca şi cum nu l-ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

„Părnte, de ce te fereşti aşa de mine?”
„Dar cine eşti  tu, că eu nu te cunosc?”, îi răspunde bătrînul.
„Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai aşa de mult?”
„Ucenicul acela era creştin (răspunde el) nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dînsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s-au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune-mi, ce ai păţit pogorîndu-te în cetate?”
„N-am păţit nimic şi n-am săvîrşit nici un rău” (răspunse ucenicul)
„Ticălosule (îi zice bătrînul), ai suferit cea ai mare pagubă şi mai zici că n-ai păţit nimic! Atîta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine căci nu mai pot sta de vorbă cu cel care s-a lepădat de Hristos!”
„Cum părinte, eu m-am lepădat de Hristos!” (a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plînge cu suspinuri)

Apăsat de mustrarea cea aspră, bietul ucenic şi-a adus aminte despre o întîmplare pe care a avut-o cînd mergea spre cetate. Şi anume s-a întîlnit în cale cu un evreu foarte meşter la cuvînt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzînd el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios, a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos.

Între altele, jidovul cel viclean şi-a vărsat veninul lui de şarpte, zicînd că nu este Hristos adevărat acela pe care îl cinstesc creştinii, ci altul ste Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii.

La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n-a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi-a astupat urechile şi nici nu s-a tulburat ca să se depărteze de la el, ci a mers cu el înainte pe cale.

Fragment din cartea Înfruntarea jidovilor, scrisă de ieromonahul Neofit (1803)

Întrebarea întîi

Dumnezeu Tatăl Însuşi zice către Avraam: „Şi voi pune legătura Mea semnul tăierii împrejur, întru tine şi întru seminţia ta după tine, să fie legătură pînă în veci” (Facere 17;60,13). Adică pînă la sfrîşitul lumii. Şi Hristos al vostru zice că El n-a venit să strice Legea; pentru ce dar voi, creştinii, nu păziţi tăierea împrejur şi stricaţi legea lui Moise?

Răspuns

Ascultă, o jidovule, bine a zis Moise de voi: „Şi n-a dat Domnul Dumnezeu vouă inimă să ştiţi, nici ochi să vedeţi, nici urechi să auziţi, pînă în ziua de astăzi” (Deuteronom 29,43). Şi adevărat numai simţirile trupeşti le aveţi, dar cu cele duhovniceşti sunteţi morţi. Cum zice Isaia (65,15): „Şi pe tine te va omorî Domnul Dumnezeu”.

Cum nu ai tu, hahamule, atîta înţelegere, dacă cuvîntul „pînă în veci” tu îl tîlcuieşti „pînă în sfîrşitul lumii”?

Iar unde zice David: „În toate zilele bine Te vor cuvînta şi vor lăuda numele Tău în veac; şi în veacul veacului” (Psalmul 144,2).

Iar Sirah zice: „Bine să cuvînteze tot truul numele cel sfînt al Lui în veac şi în veacul veacului” (Sirah 2,22)

Pînă cînd dar se înţeleg acele trei veacuri, dacă un veac se înţelege pînă la sfîrşitul lumii?

Arătat este că cuvîntul singur „în veac” nu înseamnă „pînă la sfîrşitul lumii”, ci pînă la o vreme îndelungată. Şi cuvîntul „în veac şi în veacul veacului” este mai îndelungat, sau poate că pînă la sfîrşitul lumii, cum puţin mai jos voi scrie pe larg.

Să vedem la cartea a doua a lui Moise unde învaţă Moise pe jidovi dreptăţile: „De vei cumpăra un rob jidov, şase ani să slujească ţie. Iar în al şaptelea an să iasă slobod; de va veni singur fără de muiere, singur să iasă, iar de va veni cu muiere, cu muiere să iasă, iar de-i va da lui stăpînul muiere şi va naşte copii, muierea cu copii să rămînă la stăpînul său şi el singur să meargă slobod.